Atlas de sunete fundamentale: Constantin Noica

Trăim, la început de secol şi de mileniu, într-o lume neaşezată, „sub o parte înăsprită de cer” cum spune cronicarul, dar, cu toate acestea, ne-a hărăzit Dumnezeu cu oameni care ne-au lăsat sunetele lor în cuvinte, sunete fundamentale: Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănecu, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Dumitru Stăniloae, Eugen Ionescu, Nichifor Crainic, Mihai Eminescu, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, Daniil Sandu Tudor, Constantin Brâncuşi…

Totul curge, totul se transformă, numai sunetul, odată eliberat în eter, îşi păstrează, neschimbată, de-a lungul veacurilor, timbrul, esenţa. Cuvintele, odată scrise sau rostite păstrează acest sunet pe care fiecare dintre noi este chemat să-l recompună înlăuntrul fiinţe sale…

constantin-noicaConstantin Noica (1909-1987)

„Împreună cu toată lumea de astăzi, lucraţi asupra contextului, nu a textului. Nici nu ne dăm seama cât de mult întârzie lumea modernă asupra contextului, a condiţiilor exterioare. Vrem că creem pentru toţi, cu ideologiile noastre, condiţiile potrivite (spre a?) sau vrem să pregătim apariţia a nu ştim bine ce; antrenăm perfect cai pentru galopuri spre ţinte nedesluşite, iar mijloacele noastre sporite şi banul, mai ales banul, în atâtea inimi şi într-o bună parte a lumii, reprezintă contextul prin excelenţă. Până şi strădania ceasta legitimă, spre pace şi echilibru în lume, se înscrie grandios pe linia contextului. Dar care ne este textul? Iar contextul se vede, în timp ce textul nu se vede…

Problema ultimă a filosofiei este Fiinţa, iar încercarea fiecărui lucru de a intra în fiinţă este activă peste tot. Ştiţi de ce spun asta? Pentru că aşa cum spunea un medieval, fiinţa nu este până la urmă cea divină, cea desăvârşită, este numai iubirea ei. Oriunde este iubire, de la dragostea între oameni, dragostea către copil, până la dragostea către un gând şi pentru un sens de viaţă care să ţină, peste tot este şi fiinţă. Dealtfel, când iubeşti nici nu te mai întrebi ce este pe lume. Dar iubirea este pentru un text, nu pentru context, iar textele nu se văd. Sunt ale celor care ne-au devenit duhuri, umbre.

Cred că nu va încăpea ordine în lume şi în cetate, ba chiar în cunoaştere (cum o arată zbuciumul ştiinţelor de astăzi) decât atunci când vom găsi în afară de fiecare dată şi ne vom găsi fiecare textul, devenind şi văzând în jurul nostru bune umbre. De altfel ce suntem noi, cei în viaţă, decât mijlocitori între umbrele care nu mai sunt şi cele care nu sunt încă?”

Revista „Viaţa Românească” nr. 3/1988, „Ce nu se vede”

„Cine îşi creşte cu bună şi luminată grijă copilul săvârşeşte un act de cultură. Cine îşi îngrijeşte, mai degrabă cu gândul la roadă decât la rod peticul său de pământ ori petecul său de înzestrare, face cultură. Iar pentru că asemenea îndeletniciri îţi dau un înţeles pentru viaţă şi nu doar cunoştinţe, ele te fac ştiutor şi liber, aşadar te fac om. Ne e dat tuturor să ne aşezăm în condiţia aceasta. Dacă nu o facem – şi prea mulţi se refuză unei asemenea vrednicii şi învredniciri – rămânem nişte unelte ale cetăţii, în loc să fim mânuitori de unelte. Ştie cetatea, aşa cum ştie natura, ce să facă din noi, în cazul în care demisionăm din omenesc.

Este o demisie din omenesc a nu face cultură în orice sens al ei. Dacă însă, în plus, pâlpâie cât de puţin spirit în noi, atunci este o demisie a nu face cultură în sens mai ridicat, a nu încerca să cunoşti şi să cauţi un înţeles, pe cât poţi, pentru cele din cer şi de pe pământ.”

Revista „Viaţa Românească” nr. 9/1987, „Despre clasificarea fericirilor posibile”

„Un destin cultural nu se împlineşte numai cu şcoli, cu profesori buni şi cu biblioteci puse la punct. Se împlineşte mai ales cu vrednicia proprie… Eminescu a trecut pe lângă învăţământ şi a dovedit, cu vrednicia proprie din anii săi tineri, că ştie să se ridice singur deasupra oricărui învăţământ. Mircea Eliade a trecut prin învăţământul de toate treptele, dar a abţinut întotdeauna, cu vrednicia sa, şi altceva decât îi putea da învăţământul.

Nu-i va putea reface nimeni calea, bineînţeles. Mai trebuie ceva, al cărui nume nu-l ştim bine. Dar cine nu porneşte din anii tineri, cu vrednicia proprie în faţa miracolului lumii, pe o asemenea cale – oricât de mici i-ar fi paşii – nu va ajunge nicăieri, decât în pulberea pe care o aruncă peste noi treierul Timpului.”

Revista „Viaţa Românească” nr. 1/1987, „Cuvânt către cititorul tânăr”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.