Parfum de… maculatura

maculaturaUn  teolog român stabilit la Paris, cu doctorat la Sorbona, a afirmat într-un rând, că 80 % din cărțile ce apar la editurile din România sunt maculatură. Este vorba, desigur, de autorii români care, după 1989, s-au lăsat locuiți de  duhul creației, chiar dacă pe diplomele lor scria inginer, medic, economist, profesor, învățător, educator, tehnician… Suntem, în sfârșit, liberi, au realizat ei, cenzura comunistă a dispărut și putem  să ne apucăm de treabă pe ogorul culturii românești.

Și pentru că românul s-a născut poet, au apărut, peste noapte, mii de versificatori; da, versificatori, adică oameni ce potrivesc rime pe la capete de versuri, fără să știe că versificația nu are nimic comun cu poezia. Odată cu ei au apărut și editurile , dornice să dea („contra unei sume minime”), un trup de hârtie creațiilor proaspete. Fiecare reședință de județ a fost populată, în scurt timp, de câteva edituri private, cu sediul la domiciliul directorului, fără angajați, între care cel mai important ar trebui să fie corectorul de carte, și s-a trecut la treabă. Tot după 1989  s-au îndesit și autorii de memorii; nu mă refer aici la memoriile din închisorile comuniste, care reprezintă o recuperare necesară a unui trecut ignorat, ci la cei care-și povestesc, stângaci, viețile. În copilăria mea, pe la diverse aniversări, când familia se strângea în jurul unui pahar cu vin, auzeam foarte des:  „Ei, viața mea e un roman, dacă m-aș apuca eu de scris…” Ei bine, după Revoluție, mulți unchi, mătuși, bunici, s-au apucat de scris, neștiind că, spre deosebire  de povestea vieții spusă la un șpriț, și literatură, este o cale foarte lungă. Poeți, romancieri, făcători de albume de tot felul, dramaturgi, nuveliști, epigramiști, scriitori de aforisme, au dat năvală în viața cetății, cărțile lor asaltând, sub formă de donații, porțile bibliotecilor județene, orășenești și comunale. De șapte ani, de când lucrez la Biblioteca Județeană Neamț mi-au trecut prin mână sute de asemenea cărți-maculatură pe care, în afară de cercul strâmt al familiei autorului, al câtorva prieteni și rude, nu le-a citit și nu le va citi nimeni, niciodată. Acesta este crudul adevăr pe care ne jenăm, de obicei,  să-l rostim în fața autorului care, după lansare, tocmai a scos la iveală plăcintele, țuica și vinul… El pleacă apoi acasă (și din vina noastră),  cu sentimentul că a scris o carte valoroasă  (doar au văzut toți câtă lume a fost în sală și cât de laudativ au vorbit cei puși pe afiș să-și dea cu părerea) și că drumul spre Uniunea Scriitorilor din România îi  este, de acum, deschis. Totul depinde acum de el, de capacitatea lui de a se dărui scrisului… Cu Uniunea este altă poveste, pentru că după 1989 s-au deschis, larg, porțile și aici, dar, pe lângă cei ce au intrat pe merit, datorită valorii cărților lor, sunt mulți care au pășit pragul prin protecție, ca să nu spun mai mult.

Cititorul care a parcurs rândurile de mai sus se întreabă, firesc, unde bat, ce vreau să spun, până la urmă, care a fost picătura ce a umplut paharul.

Ei bine, la sfârșitul săptâmânii trecute, pe când aveam în față două activități culturale importante, în biroul meu de la etajul doi a intrat profesorul Emil Bucureșteanu, aflat la o venerabilă vârstă.  M-am ridicat, politicos, de la birou, și l-am întrebat cu ce-i pot fi de folos. Profesorul a scos din geantă albumul Parfum de Piatra Neamț, orașul de ieri, orașul de azi,  apărut  la Editura Cetatea Doamnei și m-a rugat  să recit, la lansare, poezii din el, în timp ce, pe ecran, vor rula fotografiile.  Am răsfoit albumul și am întrebat câte poezii trebuie să recit. După ce am fost invitat să iau loc și să aduc semne de carte, profesorul m-a îndemnat să pun semne la aproape toate poemele din carte. Presat de programul încărcat al zilei, n-am avut timp să cântăresc prea mult oferta și… am acceptat. Mai târziu însă, când am avut răgazul să mă uit pe album… surpriză: aveam în față o întocmire ciudată, o struțo-cămilă care, odată ajunsă pe piață, făcea un mare deserviciu orașului nostru. (colac peste pupăză, volumul era scos, pe lângă banii autorului,  și cu fonduri nerambursabile  – 2000 de lei  – oferite de primărie!).

Dar să vedem cum arată această întocmire. Încă de la început, profesorul face o selecție din titlurile cărților pe care, începând cu anul 2006, ni le-a oferit: nuvele, memorii, eseuri, cronici, povestiri, poezii, romane, în total douăzeci de volume, acoperind perioada 2006  – 2015. Un autor prolific, îți spui, care, iată, acum, se simte îndreptățit să ofere o carte despre orașul nostru. Ca o paranteză, domnul Emil Bucureșteanu este, pe lângă profesor (de filosofie) și scriitor, un fotograf  împătimit, în album regăsindu-se, vom vedea, și o mare parte a trudei sale fotografice. După enumerarea amintită, Cuvântul de început are un motto din Aristotel ( Mi-i prieten Platon, dar mai prieten îmi e adevărul), ce anunță cel puțin o răfuială.  Cartea a fost văzută, ne mărturisește autorul, atât ziua cât și în nopțile de lucru, ca un volum care să cuprindă o mică diacronie, evoluție a orașului surprinsă prin imagini însoțite de scurte comentarii, explicații a (sic!) obiectului prezentat. În toată această desfășurare, așa cum aflăm mai departe, autorul s-a bazat atât pe cărțile poștale, dar mai ales pe propriile fotografii, adunate încă din anii  ’60 ai secolului trecut. Tot din prefață afăm că la începutul începuturilor două particule mici, două molecule, s-au întâlnit, s-au plăcut și s-au iubit. Și de atunci, din dragoste în dragoste s-a ajuns la Te iubesc, I love you, J’aim, Ia liubliu tebea, Ich liebe diech și cum o mai fi sunând în babilonul acestui pământ. Da, se simte de la o poştă că domnul profesor a terminat, în obsedantul deceniu cred, filosofia…Cartea are capitole, ne avertizează autorul, care pot fi definite ca un pamflet, ca o satiră, cu accente pe viața politică, atât cea comunistă cât și cea democratică, în ultima parte revenindu-se cu gânduri mai bune despre oraș, izvor de inspirație pentru artiști, scriitori, pictori, lucrarea fiind  imaginată ca un album color, cu fotografii mari, pentru a facilita asimilația artistică. În vederea realizării ei practice, autorul, aflăm, a  cerut de la primărie 13.500 lei, el urmând să participe, conform legii, cu 1.350 lei. Spre dezamăgirea lui, consilierii au aprobat doar 2.000 de lei şi; în consecință, numărul de pagini a fost redus, fotografiile micșorate, lucrându-se mai mult în alb și negru. După umila mea părere, este bine că s-au risipit din banii publici doar 2.000 de lei…

Trecând peste felul precar, școlăresc, în care este scris Cuvântul de început, cu digresiuni și aprecieri ce nu-și aveau locul aici, autorul trece în revistă pe cei care, cu condeiul lor, i-au venit în ajutor la întocmirea cărții: Eminescu, Creangă, Arghezi, Blaga, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Ana Blandiana (care imploră toamna să-i lase frunza verde), Maria Cernegura (poetă, fiica unor gospodari din Țărăncuța), Andrei Pătruș (poet), Virgil Răzeșu, Eugen Verman, Constantin Bostan, Constantin Tomșa, Constantin Matasă, Gh. Th. Kirileanu, Calistrat Hogaș, cărora li alătură suma artiștilor plastici, a altor domni și domnițe, plutonul fiind încheiat de soția   – Aglăița –  fiindcă a suportat toate hachițele unui bărbat care se ocupă cu scrisul și cam uită de treburile casei. Pentru a împăca spiritele (care spirite, întrebăm, al autorului și al soției?) îi prezint și fotografia. Ne este prezentată, firesc, o fotografie de tinerețe a doamnei… Iar celor care, vai, au fost omiși, fără intenția autorului, desigur, le  este oferită, cadou,   o floare rară, sub forma unei poze (alb-negru din păcate, din cauza consilierilor zgârciți cu banul public, care n-au catadicsit să-i aprobe domnului profesor 13.000 de lei…), din propria-mi  grădină (casă), de unde fiecare poate să-și aleagă ce crede, petale sau spini. Eu, mărturisesc, am ales petalele, pentru că „spinii” i-am găsit în carte…

Cuvântul  de început este urmat de o  bibliografie din care nu lipsesc mare parte din personalitățile amintite mai sus, cu nume, cărți, edituri, orașe, ce mai, tot tacâmul, plus cartea lui Th. Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, cugetări antice și moderne. Ei, îți spui, cu așa garnitură de autori în spate, dispuși să pună umărul, precis profesorul a dat lovitura. Dar, după ce am parcurs albumul, am simțit nevoia să exclam, în duhul lui Caragiale: Curat lovitură! Dar să nu anticipăm. Cred că cel mai nimerit, pentru a sa seamnă de carte, este chiar textul așezat în deschiderea ei, aparţinând lui Creangă:

Iubite cetitoriu,

Multe prostii ăi fi cetit de când ești. Cetește, rogu-te și ceste și unde-i vede că nu-ți vin la socoteală, ie pana în mână (Aparatul de fotografiat, zic eu, Em. B.) și dă și tu altceva mai bun la iveală căci eu atâta m-am priceput și atâta am făcut.

Păi da, când ești genial, precum Creangă, poţi să scrii cele de mai sus, dar când te cheamă Bucureșteanu, nu știu, zău, dacă-ți dă mâna să ți le asumi…Și albumul începe să curgă prin fața ochilor noștri cu imagini ale monumentelor din Evul Mediu, cărora nu ai ce să le reproșezi, de vreme ce le știi din zeci de cărți, chiar dacă ele sunt prezentate acum prin ochiul aparatului de fotografiat al domnului profesor, imagini însoțite de un comentariu corect, inspirat din bibliografie. Problemele încep la pagina 29 unde, după o ilustrată  – salutări din Piatra Neamț – înfățișând Monumentul Eroilor de la Valea Albă, este trântită poezia lui Alecsandri, Peneș Curcanul.  Ce căuta neamțul în Bulgaria? îți vine să spui, dar treci, îngăduitor,  mai departe… După alte câteva reproduceri de cărți poștale, sfârșind cu versuri despre râul Bistrița, începe capitolul Piatra secolului XX. Pe o bancă dintr-un parc dispărut astăzi, un ochi atent îl poate desluși pe domnul profesor tânăr, apoi  nostalgice fotografii din cartierele de case, iar lucrurile curg firesc, până la pagina 65, când domnul profesor ne izbește cu o replică la celebra poezie a lui Eminescu , Pe lângă plopii fără soț. Buimăciți, uităm de fotografii, respirăm adânc, și mergem mai departe, întorcând, cu spaimă în suflet, pagina. Oare ce ne mai așteaptă? Respirăm ușurați, alte fotografii frumoase dar, bombă, după o poezie mediocră de Alexandru Donici, Pietrenii și Bistrița, după alte fotografii ce trezesc în suflet amintiri (celor care le au), la pagina 76 suntem loviți cu celebrele versuri de petrecere Mă dusei pe o cărare/ Mă-ntâlnii c-o fată mare…, reproduse, slavă Domnului, mai cu perdea… cenzurate pe ici pe colo, adică în punctele esențiale…

Odată cu pagina 79 intrăm în orașul de deasupra, orașul cu blocuri din timpul reconstrucției socialiste, cu imaginile clădirilor administrative, la pagina 94 fiind iar loviți cu versuri extrase de pe internet, care ne spun, în esență, că banii nu aduc fericirea, dar că este bine, totuși, să îi ai…seria de fotografii culminând cu cele ce înfățișează Telegondola, Forum Senter Shoping, unele din ele fiind color (Ah, consilierii!)…Suntem apoi introduși în anotimpuri, cu poze, cu versuri (slabe, din păcate), dar salvate de o poezie a  Anei Blandiana, de O, brad frumos, și de un poem al lui Bacovia, scris direct pe o fotografie de iarnă. Ați ghicit, este chiar poemul în care Ninge grozav peste abator/ Și sânge cald se scurge pe canal. Ciudat, fotografia pe care este scris celebrul poem ne arată orașul văzut, iarna, de la Cercul Gospodinelor… În fine, trecem și peste asta și ajungem la capitolul Pentru suflet, care ne arată instituțiile de cultură ale municipiului: Biblioteca Județeană, Muzeul de istorie, Muzeul de artă, Muzeul de Științe Naturale, dar şi Casa în care a locuit Elena Cuza (însoțită de o minibiografie a locatarei, în care se face afirmația, îndoielnică, spun eu: altă soție de conducător al țării ca Elena Doamna în România nu a existat.), Teatrul Tineretului, Muzeul de Etnografie, dar și personalitățile lui, precumVictor Brauner, Nicolae Milord, Iulia Hălăucescu,  apoi Muzeul Calistrat Hogaș, pictorul Aurel Băeșu, sculptorul Pompiliu Clement, și, hodorog-tronc, după fotografia Monumentului eroilor din cimitirul Eternitatea, ni se servește poezia Imnul eroilor. Urmează statuia lui Kogălniceanu, cea a Slăvitului Ștefan, garnisită cu celebrul pasaj din Delavrancea, cum că Moldova e a urmașilor noștri, urmează fotografia gării din care Antonescu a dat armatei ordinul de trecere a Prutului. (fie vorba între noi, ordinul se pare că a fost dat de la Gara Veche, dar ce mai contează) Întoarceam foaia și, lângă fotografia bustului  lui Eminescu din fața Bibliotecii Județene, suntem surprinși cu poezia Revedere (ca nuca în perete aici), iar pe cealaltă pagină, lângă fotografia statuii lui Creangă suntem invitați să citim o epistolă a acestuia către Eminescu. (tot ca nuca în perete). În sfârșit, capitolul se încheie cu fotografia mormântului familiei Pictorului Irimescu și cu o poezie semnată Irina Brândușa Irimescu. Este, cred, unul din cele mai izbutite capitole ale cărții, minus nucile…

Când, în sfârșit reușisem să urcăm, grație autorului, la un nivel spiritual, suntem loviți de capitolul Strada care, ca un duș rece, amestecă fotografii cu tineri sărutându-se, secondate de versuri, multe din ele discutabile, cu fotografii de copii (secondate de versuri de Eminescu  – Ce suflet trist –  și Arghezi – Creion), de poze cu oameni săraci, secondate de Oda sărăciei a lui Pablo Neruda, de fotografii cu jucători de table, de șah, de oameni citind ziarul, de vânzători ambulanți, de secvențe de la băile ad-hoc pe vreme de caniculă, pe la arteziene.  Ce mai,  Strada… Nu puteau lipsi, desigur, bețivii, surprinși în tot felul de ipostaze, dormind sub cerul patriei, versurile pe care le cânta Maria Tănase,  Lume lume, soro lume, / Când să mă satur de tine ?, întregind atmosfera. (care nu înțeleg de ce mai trebuia întregită, de vreme ce știm că o fotografie face cât o mie de cuvinte). În sfârșit, târâș- grăpiș, ajungem, mai bine zis ne întoarcem, la Epoca de Aur a lui Nicolae Ceaușescu, în vizită la Piatra Neamț, cu imagini de la spectacolele omagiale, și sărim la Strada politică, unde tronează, într-un tablou semnat de cine știm noi, Ex-Primarul Ștefan cu Elena Udrea pe picior, alături de versurile: De când m-a aflat mulțimea/ Prins în dragoste cu tine…Apoi, potop de  clădiri cu benere electorale, și, la sfârșit, un capitol Varia, cu tot felul de fotografii împănate cu versuri de Elena Farago, dar și cu versuri nesemnate. Dar stați așa, încă n-a venit sfârșitul (al meu, din păcate îl simt tot mai aproape după acest amețitor periplu…, sfârșitul nervos vreau să spun…), pentru că suntem cadorisiți cu un ultim capitol numit Orașul în viziunea artistului. Iar poeme, iar poze, de rândul acesta ale tablurilor pictorilor nemțeni…Nu-i mai numesc pentru că-i știți, iar la sfârșit de tot, texte de Dumitru Rusu (Domnul Cristali de pe Doamna), Eugen Verman (Balul), Ion D. Matasă (Piatra-Neamț) și un interviu, surpriză, dat de doctorul Virgil Răzeșu, ziaristei Ingrid Ciofoaia.  Gata, s-a terminat. Ba nu, pe ultima pagină, harta orașului. Acum chiar că este gata, dacă nu ar fi erata, lipită stingher pe coperta a treia, în care ni se atrage atenția că poeziei de pe coperta a patra i-au fost furate câteva versuri.

Ei, ce mai, am mai făcut un pas spre mântuire, rezistând atacurilor surpriză ale întocmirii pe care tocmai am terminat-o de parcurs. Cât despre frumoasele fotografii presărsate la început, dar și pe parcurs, mici, din cauza consilierilor locali, le-am uitat de mult. Am un gust amar în gură și caut, la repezeală, ceva de băut.

De obicei nu scriu asemenea texte, dar am  înghiţit, prin forţa lucrurilor,  prea multă maculatură în ultimii ani şi cartea domnului profesor a umplut, din păcate pentru el, paharul. Asta este, trebuia deschisă supapa, să nu explodez, Doamne fereşte! Domnule Profesor, deși sunteți mai mare cu aproape treizeci de ani ca mine, îmi permit să vă dau un sfat: Mai rupeți, vă rog,  dacă puteți,  din orele de scris, și ajutați mai mult în gospodărie.

Dan Iacob

2 thoughts on “Parfum de… maculatura

  1. Subscriu întrutotul cu cele exprimate de Dan Iacob. Am fost şi eu prezent la lansarea albumului şi, sincer, nu am fost prea încântat de amestecul extrem de heteroclit de date cigulite de ici de colo, care lipseau cartea de orice nuanţă de originalitate. Am fost surprins de faptul că ultima copertă (reprezentativă pentru orice carte) are nu mai pu
    ţin de 10 (zece) greşeli. Nu există pagină fără greşelile ei, de toate tipurile : de exprimare, de limbă românească, de dactilografie şi de imprinmare, cu litere lăsate la voia întâmplării,ieşite din rând şi altele.
    Chiar a doua zi, mi-am făcut datoria şi i-am exprimat autorului părerile mele, rugându-l să deschidă carte ala orice pagină vrea şi să constate singur greşelile existente.
    Nu avem voie să ne jucăm cu limba română şi să mai spunem şi că o preţuim.

  2. Ca unul care am publicat pe vremea când „frate, o boală învinsă ţi se pare (ţi se părea, de fapt, atunci, că acum…) orice carte” – L. Blaga; o vreme în care dactilograma cărţii stătea măcar un an şi jumătate în editură şi era puricată cu creionul în mână de redactori cu înaltă ştiinţă a textului literar, accept cele scrise mai sus, dar numai pe jumătate. De fapt, nu mai avem edituri. Unde sunt redactorii de odinioară?! – un Cornel Popescu, Magdalena Bedrosian, Maria Graciov, Mircea Ciobanu (la Cartea Românească), atâţia şi atâţia la alte edituri… Este de ajuns să citim în cartuşul tehnic al cărţilor apărute înainte de 1989. Acum avem doar nişte… cum să le spun?!, oficii, birouri, ateliere, poate este prea pretenţios… numite edituri, care îţi iau dactilograma cărţii, plus banii şi-ţi dau cartea făcută la vreuna dintre tipografiile moderne, care tipăresc orice, bani să ai. Greşeala este, nu numai a autorului, ci şi, mai ales, a editorului, care îşi pune sigla pe cartea lăsată cum i-a adus-o autorul. LIPSEŞTE redactorul de carte, care să pună diagnostic dactilogramei prezentate spre tipărire. Legea editurilor a fost rău întocmită. ISBN-ul unei cărţi pretins-de-literatură trebuie dat numai cu acordul unui redactor de carte, care să spună că nu asistăm din nou la o nouă poluare a literaturii. Iar un redactor de carte trebuie să aibă profesionalismul şi conştiinţa meseriei sale precum un medic pediatru, la care te duci cu copilul, nu ca să-ţi spună că-i sănătos tun, frumos ca un prinţ şi cu viitor ca-n poveşti. Redactorul trebuie să pună un diagnostic corect. Dar, pentru asta, trebuie el însuşi, să fie un profesionist. Şi să nu facă muncă obştească… pentru că un consult de o oră la un mare diagnostician costă de te rupe. Iar pentru lectura profesionistă a unei cărţi îţi trebuie mai mult de o oră… Vrem o literatură de calitate? Păi Guvernul trebuie să investească în edituri serioase, unde redactorii să fie plătiţi la nivel de medici conferenţiari ori profesori universitari care dau consultaţii.
    Cât despre autori, dacă tot am pornit aceste texte de la un autor, trebuie să înţelegem că fiecare scrie după cât har are. Răspândirea sau „tratarea” acestui har este deja treaba diriguitorilor, care spun că au grijă de ţară. Iar o ţară fără literatură este o ţară fără memorie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.