Experienta facebook

fbAcum mai bine de un an, la îndemnul unui prieten scriitor, mi-am deschis un cont pe facebook. Eu, îmi spunea prietenul, ţin legătura în lumea virtuală cu cititorii mei, le semnalez evenimentele legate de promovarea cărţilor pe care le scriu, postez texte legate de laboratorul naşterii unei cărţi dar şi fotografii de prin locurile unde ajung, ori de la manifestările la care particip. Astăzi, spunea el, dacă nu eşti prezent în mediul virtual, nu exişti!

Prezentarea lui era tentată, aşa că am păşit şi eu în lumea facebook. Lucrând la Biblioteca Judeţeană, am început să postez fotografii şi mici comentarii de la manifestările culturale la care participam, postări în direct, astfel încât, până la terminarea manifestării, adunam likuri şi comentarii. Tot astfel procedam şi la manifestările din ţară, la care eram invitat să particip, de la Bacoviana şi Avangarda XXII, la Colocviul de la Putna şi cel dedicat luminii, de la Arad. Pe de altă parte, când ajungeam în locuri deosebite postam fotografii, iar dacă întâlneam pe facebook materiale interesante dădeam share, introducându-le şi în reţeaua mea de prieteni. Lucrurile mergeau bine din acest punct de vedere, numărul prietenilor se înmulţea, iar eu aveam sentimentul că fac şi în mediul virtual, un lucru folositor. Dar de fiecare dată când cineva din reţeaua mea posta ceva telefonul inteligent mă anunţa printr-un fel de gâlgâit, iar cum prietenii erau numeroşi, el gâlgâia aproape tot timpul. Seara, când îl puneam la încărcat, soţia mea, care nu este racordată în niciun fel la lumea virtuală, îmi spunea: Te rog să duci de aici gâlgâitorul, că sunt sătulă de muzică. (ea este profesoară de muzică şi cum toată ziua lucrează cu copii…) Îl duceam în dormitor, dar seara, după ce intram în pat, stăteam câteva minute să văd cine şi ce a mai postat. În timpul zilei, în timp ce lucram, gâlgâitul telefonului mă determina să iau, din când în când, o pauză de câteva minute, spre a vedea noutățile din rețea. Ce mai, mă simțeam tot timpul conectat (la nu știu bine ce…), tot timpul „în priză”, și asta-mi dădea sentimentul că sunt în mijlocul evenimentelor, în mijlocul vieții. De fapt, am realizat curând, nu era așa…

Chiar, cine şi ce postează?

În primul rând erau veştile despre diferitele probleme din urbea noastră, postate de câţiva oameni de presă, apoi materialele câtorva asociaţii, care vizau tot viaţa oraşului sau a judeţului nostru, după care urma marea masă de prieteni care postau fotografii de la petrecerile lor, sau de pe unde circulau, texte diverse, comentarii. Un prieten poet ne ţinea la curent cu aniversările sau comemorările vedetelor de film, ori ne propunea o poezie a zilei, un altul, teolog, comenta evenimentele fierbinţi din viaţa creştinismului, altul care recomanda cărţi şi aşa mai departe. Pentru fiecare dintre noi ziua de naștere este una din sărbătorile importante ale unui an, dar facebookul mi-a reamintit că în fiecare zi este ziua cuiva. Zile care pentru noi sunt obositoare, triste, dureroase, pentru alții sunt sărbători; și este firesc să fie așa, doar că, în alergarea în care suntem, ne lăsăm locuiți doar de sărbătorile noastre și cel mult ale celor din familie. Când ai însă câteva sute (alții au mii) de prieteni în lumea virtuală, lucrurile se schimbă.

La rândul meu, acolo unde simţeam nevoia, făceam comentarii la textele postate de alții, dar, spre stupoarea mea, realizam, în urma lecturii reacțiilor iscate de comentariile mele, că ideile pe care tocmai le lansasem în eter nu erau receptate corect. Aşa am înţeles că mediul virtual este un loc de întâlnire a oamenilor cu diferite niveluri de pregătire, cu preocupări diferite şi că te poţi aştepta la comentarii din cele mai năstruşnice la texte care, pentru tine, erau, vorba lui Descartes, clare şi distincte. Din acest punct de vedere sunt de acord cu afirmațiile lui Umberto Eco, chiar dacă ele au supărat mulți utilizatori ai lumilor virtuale. Reţelele de socializare, spune el, dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Erau imediat puşi sub tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvânt ca şi un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr.

Dar să revin la experiența mea. Intrasem într-o rutină: pe de o parte gâlgâitul, urmat de curiozitatea de a afla cine, ce a postat, pe de altă parte postările mele, urmate de curiozitatea impactului pe care le au. Recunosc, în cele mai fericite cazuri am reuşit să strâng peste 100 de lik-uri, iar de obicei în jur de 25. Destul de des, materialele preluate de mine de pe alte postări erau transmise mai departe, fiind vorba de subiecte de cultură, istorie, de tot felul de alte lucruri care mi se păreau interesante. La răstimpuri primeam de la unii din prietenii mei din universul virtual mesaje care afirmau că pe adresa respectivă de facebook intrase, prin efracţie, cineva, şi postase ceva jenant, fără ca virtualul expeditor să ştie aceasta. Cu alte cuvinte, în numele lui, cineva posta un text sau o imagine compromiţătoare. Am primit şi eu de câteva ori astfel de postări, dar când mă uitam cine este expeditorul, realizam că nu le-ar fi putut posta el şi nu le deschideam. La un moment dat, acum vreo trei săptămâni, un prieten m-a avertizat că pe faceebook-ul meu apare o postare jenantă. Fără să fiu curios despre ce era vorba am luat hotărârea să renunţ, măcar o vreme, la această modalitate de a comunica cu semenii mei. Nu numai din cauza acestui incident dar trăgând o linie, după mai bine de un an de facebook, am realizat că, în ceea ce mă priveşte, beneficiile, adică lărgirea orizontului de cunoaştere, au fost minime, mai greu atârnând darurile pe care le făceam celorlalţi prin ceea ce postam.

Teodor Baconski a scris o carte cu titlul Facebook sau fabrica de narcisism, editată de Humanitas, în care trage un semnal de alarmă: Dumnezeul faceebook-ului, spune el, nu este mântuitor, iar „like”-ul nu-i chiar o chestie de viață și de moarte, ca la gladiatorii din arenele romane, care depindeau de direcția unui deget. Dar îți face plăcere. Te confirmă, îți dă curajul de a continua să comunici social. Cine nu vrea să fie plăcut de ceilalți? Și ceilalți vor să fie plăcuți… E o emblemă a hedonismului postmodern. Cine dă like se bagă în seamă tot pe el însuși: fie vine pe pagini în trend, din snobism, fie se mulțumește cu ideea că aprobarea lui certifică un fapt important. Cum scriam în carte, ”Facebook-ul este despre mine, nu despre tine”… Fiecare utilizator se simte mai important decât este şi decât poate fi. Pagina personală e un auto-portret. Cu mici excepţii, un “selfie” idealizat. Ne prezentăm în varianta optimă, ireală: mai inteligenţi, mai cultivaţi, mai tineri, mai frumoşi şi mai siguri pe noi decât am fost, suntem sau vom fi vreodată.

Pe mine, miile de fotografii postate mă duc cu gândul la versul lui Eminescu despre Narcis: Iar Narcis, vâzându-şi chipul în oglinda sa, izvorul, / Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul. Mai ales tinerii pot cădea uşor în această capcană a narcisismului, având sentimentul fals că întreaga lume se învârte în jurul lor, că sunt centrul lumii, din moment ce telefonul inteligent, care-i însoţeşte peste tot, gâlgâie mereu. Da, el gâlgâie mereu, dar doar pentru a te abstrage din lumea reală, din lumea în care vin facturile, se întâmplă accidente, boli, în care te îndrăgosteşti sau eşti părăsit de cei pe care-i iubeşti…Nu vreau să se înțeleagă din cele amintite până acum că sunt împotriva facebook-ului; pe segmentul la care am avut eu acces am dat peste foarte puțini imbecili, având, dimpotrivă, șansa unică de a mă întâlni cu oameni dragi, aflați departe de țară, despre viața cărora nu mai știam nimic, sau pe aceea de a vedea ce postează scriitori importanți ai literaturii române de azi, ori personalități ale vieții științifice.

Filosoful Constantin Noica încerca să ne atragă atenţia asupra semnificaţiei cuvântului petrecere cu sensurile lui vechi, etimologic el însemnând aruncarea podului peste și trecerea dincolo. Noica mărturisește că vocabula aceasta l-a atrs de tânăr, constatând, cu tristețe că sensurile vechi ale acestui cuvânt s-au pierdut, el ajungând să se risipească prin taverne sau prin jocurile copiilor. Dar dacă nu și-ar fi pierdut sensurile filosofice, acest cuvânt ar fi putut exprima foarte bine, pe limba noastră, sensul cuvântului devenire, marea petrecere a omului pe acest pământ, petrecerea în ea însăși a lumii, petrecerea lumii prin gând, și petrecerea lumii cu gândul. Altundeva, deci, încheia el textul intitulat Ce nu se vede, decât în lumea care poate fi privită pe peliculă se desfășoară petrecerea lumii. Cineva care a vrut să petreacă în lumea aceasta, nu doar să treacă, vă urează petrecere bună.

Parafrazând cuvintele filosofului de la Păltiniş, voi spune, la rându-mi, după ce m-am scăldat mai bine de un an în mările lumii virtuale: altundeva decât pe facebook se desfășoară petrecerea lumii.

De câteva luni am acest blog şi am ales, dincolo de întâlnirile față către față, care sunt singurele hotărâtoare, până la urmă, în viața fiecărui om, să comunic și în acest mod cu semenii mei.

Alții cu ale lor…

Dan Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.