Am împrumutat titlul unei antologii de poezie universală conturată de Ștefan Augustin Doinaș la sfârșitul secolului trecut, spre a inaugura o nouă rubrică a blogului meu, anume o antologie de texte aparținând unor autori importanți, dar nu întotdeauna aduși în primul rând al atenției noastre. Și pentru că în acest an electoral se va vorbi foarte mult de democrație, m-am gândit că ar fi bine să deschid antologia cu un fragment ce tratează legătura dintre creștinism și democrație.

În anul 2015 apărea la Editura Ratio et Revelatio din Oradea, cartea lui Gregory Vlastos, intitulată Credința creștină și democrația (1939). Autorul, născut în anul 1907, a făcut studii de teologie, fiind o voce americană a reflecției creștine asupra democrației, specializându-se apoi în filosofia platonică și predând la mari universități din SUA până în anul 1987. În anul 1991, la 84 de ani, a părăsit această planetă.

Editura Humanitas i-a tradus, în anul 2002, volumul Socrate. Ironist și filosof moral.

Deși au trecut atâția ani de la publicarea cărții Credința creștină și democrația, mesajul ei își păstrează prospețimea, din moment ce vorbim atât de mult astăzi despre democrație, dar nu înțelegem cum trebuie să ne raportăm la ea din așezarea creștină.

Indiferent ce altceva a făcut Isus pentru oamenii obișnuiți ce s-au aflat în jurul Său, El le-a adus un simț al demnității.(…) „pe cei smeriți i-a umplut cu bunătăți,/ iar pe cei bogați i-a scos afară cu mâinile goale”. Săracului care a scris aceste cuvinte – mă îndoiesc că altcineva în afară de un sărac le-ar fi putut scrie -ni i-a fost milă de sine.

Acesta a fost probabil cel mai mare lucru pe care Isus l-a făcut pentru oamenii obișnuiți care L-au urmat: nu le-a plâns de milă. Atitudinea de milă erodează respectul. (…)

Ce îl face pe sclav mare, iar pe Cezar mic? Sclavul este muncitor. El dăruiește cel mai de preț lucru pe care-l poate da: truda sa, viața sa. Iar aceasta este măreția umană: a țese singurul fir a vieții tale în structura comunității și a-i descoperi sensul său propriu în destinul comun; a afla viața în consumarea ei, a împlini viața dăruind-o. Acesta este unicul lucru omenesc pe care-l avem: comunitatea, unirea unuia cu altul. (…)

Fiul Omului nu a venit ca să I se slujească, ca să I se lucreze, ci pentru a păstori și a lucra pentru alții și pentru a-și da viața pentru răscumpărarea multora.(…)

Nu cunosc în istorie nicio altă idee care să fie mai revoluționară decât aceasta pe care Isus a învățat-o și a trăit-o: cheia măreției umane nu este iscusința de a domina, ci abilitatea de a servi. Atâta vreme cât această idee este acceptată de către oameni, structura societății se schimbă, condițiile vieții omenești se transformă. Felul slab și ezitant în care am acceptat-o reprezintă măsura democrației noastre. În câmpul politic, chiar dacă nu încă și în cel economic, am recunoscut puterea ca utilitate publică, guvernul ca serviciu public, iar guvernanții noștri ca slujitori publici. Aceasta este democrația politică. Este unul din puținele lucruri cu adevărat creștine despre societatea noastră. (…)

Credința noastră creștină afirmă demnitatea substanțială a oricărui om. Fiecare om are demnitate ca agent moral liber, dacă afirmă în alegerea personală liberă legământul care face posibilă viața colectivă. Fiecare om are demnitate ca muncitor, dacă își dă viața în serviciu, care face viața colectivă reală. Primul lucru este coloana vertebrală a cerinței profetice pentru dreptate. Al doilea este esența evangheliei iubirii adusă de Isus. Dreptatea proclamă dreptul oricărui om de a fi respectat ca om, ca un scop în sine și niciodată ca simplu mijloc pentru aspirația altcuiva. Dragostea afirmă destinul fiecărui om de a-și afla viața sa doar pe măsură ce și-o încredințează în slujba întregii comunități. Demorația are sens doar atâta timp cât acest tip de iubire își formulează rațiunea, iar acest fel de dreptate propriul scop.

 (Gregory Vlastos, Credința creștină și democrația, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2015, pp 36-40)