Corectitudinea politica

good-wrong

Anul 2015 ne-a adus, între cărţile importante, şi volumul Corectitudinea politică – „religia” marxistă a noii ordini mondiale, publicat de Editura Rost, sub coordonarea lui William S. Lind, Andrei Dârlău şi Irina Bazon, conţinând studii semnate de autori americani (Raymond V. Raehn, T. Kenneth Cribb, Jr., Lamie McDonald, Gerald L. Atkinson, Roger Kimball) dar şi români (Theodor Codreanu, Ciprian Voicilă, Andrei Dârlău, Irina Bazon).

În cuvântul-înainte , Caludiu Târziu ne aminteşte că marxismul, pe lângă dimensiunea economică, are şi una culturală, Corectitudinea politică fiind o ideologie tributară marxismului cultural, al cărui principali exponenţi au fost, în prima jumătate a secolului XX, Antonio Gramsci, Georg Lukas, Theodor Adorno, Erich Fromm şi Herbert Marcuse. Ea îşi propune să dărâme lumea veche, întemeiată pe tradiţie (având ca axis mundi raportarea la divinitate), spre a o înlocui cu o „lume nouă”, bazată pe teroare, nivelare culturală şi socială, pe ateism şi viciu.

Corectitudinea politică are la bază idea că oamenii ar trebui să aibă grijă să nu se exprime sau să acţioneze într-un fel în care ar putea să ofenseze, sau să marginalizeze un anumit grup de oameni dezavantajaţi social sau discriminaţi. Conceptul de corect politic îşi originea în leninismul de stânga, unde desemna pe cineva care aplica cu multă fermitate linia partidului, dar, cu timpul, a evoluat spre un sens ironic, desemnând pe cei care, exagerând în fermitatea aplicării liniei partidului, deveneau insuportabili. Preluat în engleză ca Political Correctness, ea este astăzi o expresie utilizată spre a descrie strategiile instituţionale de înlocuire a expresiilor şi termenilor din limba curentă ce pot jigni minorităţile etnice, de gen, orientare sexuală, religioase, persoanele cu handicap fizic sau psihic, persoanele în vârstă, de altă rasă, iar înţelesurile acestei abordări ideologice au la bază lucrările teoreticienilor Şcolii de la Frankfurt, parte din ei amintiţi mai sus.

Obârşia doctrinei corecte stă, astfel, în pepiniera de cadre ce s-au adunat în institutul înfiinţat de Felix Weil la Frankfurt, în anul 1923, cu scopul de a da marxismului un statut convingător, de doctrină plauzibilă. Felix Weil dorea ca institutul să se facă cunoscut, şi poate celebru, datorită contribuţiilor lui la marxism ca disciplină ştiinţifică . În ochii lui Weil, aminteşte Sorin Lavric într-un articol despre cartea citată mai sus, publicat în revista România literară, instituţia trebuie să fie o replică la eşecul revoluţiei bolşevice în Germania postbelică (cea de după Primul Război Mondial), capii mişcării neputându-se împăca cu gândul că un plan conspirativ care reuşise atât de bine în Rusia dăduse chix în landurile nemţeşti. Şi astfel, din neputinţa de a distruge prin revoluţie etosul german, conspiratorii s-au adunat sub cupola unei şcoli de propagandă. Ce nu poţi face imediat prin forţă poţi face în timp prin insinuare mediatică, cu condiţia să-ţi ascunzi intenţiile şi să le îmbraci într-o formă filantropică. (…) O şcoală ai cărei membri alcătuiau o oficină bine sudată în jurul unei idei-forţă: a-i modela pe germani pînă la a-i preschimba în păpuşi obediente în vederea întronării comunismului. Lupta se dădea aşadar în planul minţilor: cum modifici gîndirea unor oameni pînă acolo încât să accepte etosul comunist?

Calea luptei de clasă dovedindu-se ineficientă în Germania, a fost înlocuită cu lupta dintre sexe, dintre studenţi şi profesori, defavorizaţi şi privilegiaţi, minorităţi şi majoritate, săraci şi bogaţi, negri şi albi, heterosexuali şi homosexuali, spre a hrăni ranchiuna în sufletul celor slabi, cărora li se cultiva convingerea că nu sunt inferiori pentru că sunt nevolnici de la natură, ci pentru că au fost mereu discriminaţi, drept care reacţia firească era revolta făcută cu gîndul de a înlătura sursa discriminării. Dar pentru aceasta tradiţia trebuie eliminată (întrucît e un mijloc de dominare), instituţiile care întreţin ierarhiile trebuie compromise (căci orice ierarhie e ea însăşi o discriminare), şi, în fine, intelectualii cu convingeri conservatoare trebuie stigmatizaţi, căci încetinesc progresul egalităţii mult râvnite.

După cel de-al Doilea Război Mondial, gînditorii consacraţi, în cea mai mare parte germani, au fost scoşi din circuit, fiind înlocuiţi cu exponenţii Şcolii de la Frankfurt, iar cum fruntaşii ei predau în universităţile americane, ideile marxismului cultural au fost exportate în SUA, unde au atins un prag de virulenţă al cărui ecou, întorcându-se peste ocean, avea să ia ca ţintă nu doar pe nemţi, ci valorile occidentale (Dumnezeu, creştinismul, biserica, familia, naţiunea, ereditatea, etnia, masculinitatea, heterosexualitatea, rasa albă). Din aşezarea Corectitudinii politice, Orice canon, observă Sorin Lavric, că e literar sau monahal, ideologic sau cultural, trebuie regândit, fiindcă reprezintă un tipar de dominaţie. Valorile trebuie „deconstruite”, miturile trebuie supuse examenului critic, aderenţele la trecut trebuie slăbite, devoţiunile trebuie descurajate. Orice obicei trebuie taxat drept un rudiment retrograd născător de prejudecăţi, şi în genere occidentalul trebuie să fie smerit, purtând ruşinea că e alb, creştin şi cultivat. Această sinucigaşă smerenie a dus la pierderea imunităţii Occidentului în faţa oceanului de emigraţie araboafricană, care, inundînd U.E., a preschimbat-o într-o bombă demografică a cărei tensiune va culmina în războaie religioase.

Astăzi Corectitudinea politică este ideologia oficială a Uniunii Europene, aşa cum dogmele marxist-leniniste reprezentau fundamentul ideologic al Uniunii Sovietice. Dar, să nu uităm, toate ideologiile sunt greşite, ele nereuşind să se adapteze realităţii şi, nereuşind acest lucru, vor tinde să suprime realitatea. Corectitudinea politică avantajează grupurile considerate “minoritare”, în dauna majorităţii. Familia tradiţională este una din ţintele Corectitudinii politice, încercându-se impunerea altor forme de „familii” (monoparentale, căsătorii între homosexuali) şi intervenţia tot mai dură statului în viaţa şi educaţia copiilor. Astăzi eroismul nu mai înseamnă să-ţi asumi riscuri ci să rezişti la stress.

Corectitudinea politică, afirmă într-un interviu Matei Vişniec, scriitor român stabilit în Franţa, duce inerent la minciună. A devenit un fel de carcasă de cuvinte tandre, de formule sofisticate, alese, toate, în urma unei teribile obsesii pe care şi-a creat-o Occidentul de a nu jigni, de a nu ofensa minorităţile. Unui cetăţean care are pielea neagră nu trebuie să-i spui „negru“, ci „cetăţean de culoare“. Unei femei care spală pe jos nu poţi să-i spui „femeie de serviciu“, ci „agent de întreţinere a suprafeţelor“. Sigur, nu aici este problema. Însă acest tip de gândire prudentă a devenit sistemică şi s-a dezvoltat într-un fel de limbă de lemn. (…) În 1968, în Franţa exista încă o stângă, care avea de partea ei masele. Ideologia avea de partea ei şi proletariatul, care, între timp, a dispărut. A rămas ideologia. E ca şi cum un corp de ofiţeri foarte bine format s-ar trezi fără armată. Aşa s-a întâmplat cu stânga franceză, unde au rămas ideologii şi s-a evaporat proletariatul. Treptat, acest corp de ofiţeri fără soldaţi şi-a înlocuit armata. El avea nevoie de o clasă oprimată şi, cum cea iniţială a părăsit câmpul de luptă, au fost descoperiţi oprimaţii din imigraţie.

În loc de garbage men (gunoieri) s-a introdus denumirea de sanitation engineers (tehnicieni igienizatori), gen în loc de sex, parteneră în loc de soţie, persoană cu nevoi speciale în loc de invalid sau handicapat, persoană de culoare în loc de negru, contracepţie post-concepţională în loc de avort, persoană cu dimensiuni în loc de gras, sau obez. Prin manipularea limbajului, homosexualitatea, de exemplu, va deveni doar o obţiune sexuaală între altele, deci normaală, şi nu o perversiune. Iar cine va avea curajul să demaşte această minciună va fi pedepsit. Dar, trebuie bine înţeles, miza Corectitudinii politice în ceea ce priveşte homosexualitatea depăşeşte cu mult situaţia acestei mici categorii de populaţie. Scopul nu este ca gay-ii să aibă mai multe drepturi, ci ca să fie desfiinţată familia, să fie demolată Biserica, şi tot ceea ce a mai rămas dintr-o societate altădată profund creştină. Homosexualismul a devenit astfel o ideologie,un sistem politico-ideologic, care nu se identifică cu homosexualitatea, care este un comportament sexual deviant, el fiind promovat adesea de politicieni, activişti civici, oameni de cultură, de afaceri sau de media, care nu sunt gay sau lesbiene, dar care profită (politic, profesional, financiar), de pe urma susţinerii acestui curent. Ideologia homosexuală, afirma Hillary White, este vară bună cu feminismul radical şi nepoată a marxismului, fiind, în esenţă, o utopie de tip milenarist, la fel ca şi marxismul din care descinde, păstrând, de aceea, dimensiunea eshatologică a comunismului, ambiţia marxismului de a instaura un paradis terestru. De rândul acesta însă utopia egalitaristă nu mai este aplicată în plan economic, precum în marxismul clasic, ci este transpusă în planul culturi, al civilizaţiei, cu accentul pe sexualitate, ingineria socială nemaivizând relaţiile de producţie ci utopia sexuală, libertatea sexuală fiind privită ca un panaceu al rezolvării tuturor relelor sociale. Astfel, năzuinţa profundă a omului către iubire şi comuniune, este deviată sub masca libertinajului şi promiscuităţii, idealizate sub numele de libertate şi toleranţă. Din această aşezare abia după anihilarea familiei tradiţionale se poate instaura adevărata libertate pe care o merităm cu toţii.

Neomarxiştii au înţeles că războiul pentru o Nouă Ordine Mondială este în primul rând unul cultural iar astăzi, după ce, în Occident, câteva generaţii au fost formate după tiparele corectitudinii politice, au început să apară şi modificări sociale importante.

În spiritul Corectitudinii Politice, postul de televiziune BBC a renunţat la utilizarea termenilor Before Christ (BC) şi Anno Domini (AD), care ar putea leza pe cei cu altă religie decât cea creştină, cu termenii Before Common Era/ Common Era (înaintea erei noastre /era noastră), iar Parlamentul European a făcut propunerea de a se interzice în limba engleză titlurile care indică starea civilă ca Miss şi Mrs (doamnă şi domnişoară), spre a nu ofensa unele persoane. Propunerea avea în vedere şi celelalte limbi, intenţionând să interzică şi termenii Madame şi Mademoiselle din franceză, Frau şi Fräulein din germană precum şi Señora şi Señorita din spaniolă.

Pentru a nu ofensa populaţia neagră din SUA s-a instituit terminologia „Caucasian” pentru a desemna persoane din rasa albă (rasa europoidă) şi „African-American” pentru cele din rasa neagră, de regulă descendenţi ai sclavilor negri aduşi în America din Africa.

Dar Corectitudinea politică a ajuns să aibă şi un efect retroactiv: În 2011, în SUA a fost tipărită o nouă ediţie a romanului Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain, care fusese publicat prima oară în 1884, în care cuvântul „negro”, care apărea în carte de 217 ori, a fost înlocuit de tot atâtea ori cu „slave” (sclav). De asemenea, datorită cenzurii impuse prin „political correctness”, au fost alterate cuvintele „injun” (indian american) şi „half-breed” (metis). Aceeaşi cenzură se aplică în cazul filmului The Dam Busters, produs în 1955, în care Guy Gibson are un câine negru, pe care îl cheamă „Nigger” (negrotei). În prezent, când se proiectează filmul, numele câinelui este acoperit de un „bip”. La un oficiu de plasare de oferte de muncă, unei persoane care căuta candidaţi „de încredere şi harnici” i s-a respins cererea pe motiv că „îi discriminează pe cei care nu sunt de încredere.

Guvernatorul statului California a aprobat un proiect de lege prin care li se permite studenţilor transgen să se înscrie, la alegere, în echipa de fete sau cea de băieţi a instituţiei de învăţământ şi, ca urmare, folosească ce WC-uri şi duşuri din sălile de sport pe care le consideră adecvate identităţii de gen pe care o resimt şi nu conformaţiei lor biologice. În felul acesta, un băiat poate frecventa duşurile fetelor dacă se autoidentifică de gen feminin, chiar dacă, din punct de vedere anatomic, este mascul. În cartea sa „A Study Of Our Decline” (Un studiu al declinului nostru), filosoful Philip Atkinson (n. 1947) se exprima astfel: Folosind scuza de a nu vrea să ofenseze pe nimeni, “Corectitudinea politică” le impune oamenilor să se poarte precum un nebun care vrea să le facă pe plac tuturor. Adică toţi trebuie să se comporte precum acel nebun! Toţi trebuie să accepte noţiunile “Corectitudinii politice” ca pe un adevăr. În caz contrar, vai de ei! Este aceeaşi mentalitate care a inspirit Inchiziţia şi l-a obligat pe Galileo Galilei să retracteze. Aceeaşi mentalitate care i-a inspirat pe nazişti şi a dus la holocaust. Odată ce libera exprimare este băgată în cămaşa de forţă a adevărului oficial, se ajunge la nebunia care domneşte în toate statele totalitare. Viaţa, atât cea privată cât şi cea publică, devine o şaradă golită de sens, în care prosperă iluzia şi domneşte teroarea.

Scriitoarea britanică Phyllis Dorothy James (n. 1920) declara: Eu cred că această corectitudine politică poate fi o formă de fascism lingvistic, ce produce fiori generaţiei mele care a participat la un război împotriva fascismului. În cursul unui discurs ţinut în mai 2011, Camilla, Ducesă de Cornwall, a spus: corectitudinea politică este o formă de cenzură la fel de severă ca oricare alta.

Asaltul Corectitudinii politice a ajuns, astăzi, şi la graniţele ţării noastre, făcându-se presiuni pentru legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, pentru introducerea feminismului radical, (Abraham Maslow, fondatorul psihologiei umaniste, cea de-a treia forţă, afirmând că următorul pas în evoluţia personală este transcenderea masculinităţii şi a feminităţii către un tip general de umanitate), pentru schimbarea denumirii de ţigan în rrom, etc. Se încearcă diseminarea în mentalul colectiv a conceptelor marxismului cultural, precum acţiune afirmativă, multiculturalism, diversitate, copii urmând să nu mai fie crescuţi potrivit genului lor biologic şi rolurilor asociate diferenţelor biologice dintre ei, rolurile tradiţionale avute de mame şi de taţi trebuind anulate, urmărindu-se astfel, aşa cum am subliniat, distrugerea familiei tradiţionale. În România de astăzi în facultăţile de Filosofie, Ştiinţe Politice, Comunicare scrierile corifeilor Şcolii de la Frankfurt au devenit canonice, iar posturile de televiziune, cinematografele, revistele, librăriile, sunt asaltate de filme, articole, cărţi, care pledează, discret pentru Corectitudinea politică.

Şi pentru că am început aceste rânduri amintind cartea tipărită anul trecut de Editura Rost, să punctăm câteva din titlurile capitolelor ei: Corectitudinea politică: deconstrucţia şi literatura; Feminismul radical şi corectitudinea politică; Freudizarea maselor şi «eliberarea» prin consum; Freodo-marxismul: noua utopie. Corectitudinea politică – avatar al marxismului cultural.

Să nu uităm însă că România începutului de mileniu trei este o ţară clădită, de înaintaşii noştri, pe temeiuri creştine şi democratice, pe o tradiţie ce coboară, în timp, sute şi sute de ani. Poporul român a fost, întotdeauna, un popor tolerant, pe pământurile noastre găsindu-şi adăpost primitor, de-a lungul veacurilor, lipovenii, secuii, saşii, ungurii, germanii, turcii, ţiganii, dar pecetea lui rămâne una creştin-ortodoxă şi una democratică, pecete care-l va ajuta, credem, să străbată şi de acum încolo prin mările învolburate ale mileniului III. Dar pentru a ne păstra nealterată această pecete, trebuie să luăm o atitudine clară faţă de încercările marxismului cultural de a perverti fiinţa neamului românesc. Aşa să ne ajute Dumnezeu !

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.