Suntem noi mai deştepţi decât alte neamuri, sau
ne-am făcut numai aşa, o spaimă?
I.L. Caragiale

La răstimpuri, România este copleşită de zgomotul mediatic stârnit de campania electorală prilejuită de alegerile locale, prezidenţiale sau parlamentare. Seri de interminabile discuţii ale surzilor, cu invitaţi din toate taberele, ce pleacă la sfârşit cu neclintitele convingeri cu care au venit. Mă uit la aceste emisiuni ca la un spectacol, ca la o felie din comedia umană. Personajele ce se perindă prin faţa ochilor seară de seară au ocupat, ocupă sau vor ocupa funcţii importante în Parlament, Guvern, în diferitele comitete şi comiţii care hotărăsc soarta ţării, care direcţionează banul public sau miliardele de euro venite de la Uniunea Europeană.

Să-i lăsăm pe politicieni, nota într-un rând din jurnalul său de idei filosoful Constantin Noica, să se bată pentru privilegiul de a ne mătura străzile. Venită de la cineva care a suportat cu asupra de măsură prigoana comunistă, care a avut zece ani de domiciliu forţat la Câmpulung, şase ani de temniţă şi care a fost marginalizat în viaţa socială a ţării, această vorbă are un anume înţeles. Dar, dincolo de accentul pe care vrea să-l pună – tot ce se întâmplă la nivelul socialului este, până la urmă, secundar, importantă fiind devenirea interioară întru fiinţă, voinţa de cultură ce se poate manifesta în orice conjunctură (de vreme ce, spune filosoful, s-au citit cărţi şi la lumina felinarului) – vorba aceasta tinde să arunce în derizoriu o lume (a politicului) ce influenţează major viaţa românilor de zi cu zi, acum, la aproape douăzeci şi şapte de ani de la minunea din decembrie 1989.

Filosofia, teologia, psihologia, filologia nu se pot contura decât după ce ai făcut o opţiune. Aparţii, ca filosof, teolog, psiholog, filolog, scriitor unei anumite şcoli de gândire, unei anumite tradiţii spirituale, unui anumit curent literar. Noica vorbeşte de închiderea ce se deschide. Într-adevăr, nu te poţi deschide, ca om, către înţelesurile lumii, decât după ce te-ai închis într-o opţiune (literatură, muzică, pictură, teologie, poezie, filosofie). Dumnezeu însuşi, când a ales să coboare în Creaţie prin Fiul, a trebuit să fie al unui timp, al unui loc şi al unui neam, chiar dacă mesajul dat este pentru toate timpurile, locurile şi neamurile. Aceasta este legea întrupării şi nimeni – nici chiar Dumnezeu – n-o poate pune între paranteze.

Iar dacă această lege se aplică celor mai înalte niveluri de manifestare umană – nivelurilor spiritului –, cu atât mai mult ea dă seamă de nivelele sufletului şi de cele ale trupului, politica fiind unul din ele. Eşti, ca om politic, al unui partid, dar mai ales al unui grup de interese, doctrinele fiind, de cele mai multe ori, doar un paravan. S-a spus adesea că noţiunea de stânga-dreapta în politică este depăşită şi s-au scris tratate savante pe această temă. S-a afirmat că democraţia a luat fiinţă în vechea Grecie ca o necesitate a omului de a trăi în polis, în cetate, şi că astăzi, lumea trăind în megapolis, ceea ce numim democraţie nu mai corespunde noii alcătuiri umane. Trăim vremurile în care, după criza ce a lovit planeta, criză născută de mediul financiar, liderii lumii au înţeles că, pentru a merge mai departe, omenirea are nevoie de un nou sistem social, că atât comunismul, cât şi capitalismul şi-au atins pragurile. Cum va arăta noul sistem, cum se va reorganiza societatea, nimeni nu poate spune. E nevoie, spun ei, de o Nouă Ordine Mondială, de noi politici de mediu, de noi politici financiare, economice…

Dar până se vor limpezi lucrurile, oamenii trebuie să-şi trăiască vieţile, iar factorul politic joacă la nivel social un rol covârşitor. Din nefericire, frageda noastră democraţie a născut o clasă politică îndârjită – care nu are conceptul de opozant, ci doar pe cel de duşman –, o clasă politică în stare să facă toate compromisurile spre a-şi înlesni accesul la putere. Puterea, spunea Platon, corupe, iar puterea absolută corupe la modul absolut. Spectacolul la care asistăm astăzi, amplificat până la limita suportabilului de campaniile electorale, este unul tragic, hilar, dezamăgitor. Un dialog al surzilor, o confruntare cu lovituri sub centură, cu încercări de manipulare a maselor, cu imperii mediatice puse în slujba unuia sau a altuia dintre candidaţi. Până la urmă, poporul alege, momit de unii şi de alţii, iar lucrurile merg mai departe. Lupta nu s-a încheiat, desigur, dar ea trece în subteran, în spatele camerelor de luat vederi.

Dar în toată această perioadă, România îşi vede de treburile ei. Mamele aduc pe lume prunci pentru România de mâine, în miile de biserici se oficiază Sfânta Liturghie, se fac cununii, la Prislop se adună mii de oameni spre a-l slăvi pe Sfântul Arsenie Boca, la Curtea de Argeş se adună mii de pelerini la moaştele Sfintei Filofteia, la Iaşi alte zeci de mii aşteptă, răbdători, ore în şir, în fiecare toamnă, spre a se închina, spre a cere ajutor de la Sfânta Parascheva, de ziua ei. Românii îl sărbătoresc, în tot acest timp pe Sfântul Nicolae, pe Sfântul Simion, pe Sfinţii Mihail şi Gavriil, pe Sfântul Vasile, aşteaptă Crăciunul şi Paştele, îl sărbătoresc pe Eminescu, sunt premiere de teatru, concerte, expoziţii de pictură, de sculptură, conferinţe ale lui Dan Puric, târguri de carte, lansări de carte şi câte altele, ce ţin de nivelul profund, spiritual, de manifestare, de trăire a acestui neam greu încercat de Dumnezeu. Dar Dumnezeu, se ştie, încearcă pe cine iubeşte şi urcuşul duhovnicesc al neamului nu poate fi închipuit fără suferinţă, fără jertfă, fără neodihnă. Cred în sănătatea de adâncime a fibrei acestui neam, cred că aici, sub această „parte înăsprită de cer” , Dumnezeu a sădit o rădăcină – poporul român – ce nu poate şi nu va putea fi smulsă de nimeni, niciodată. Globalizare, spiritualizarea graniţelor, mondializare, paşapoarte biometrice, buletine şi carduri cu cip, toate sunt valuri ale mării acestei lumi. Ce e val ca valul trece, ne aminteşte Eminescu. Chiar dacă rade totul în calea lui, valul trece, până la urmă, apele se retrag şi viaţa îşi continuă cursul. Cu toate pagubele pricinuite, cu miile de morţi, de bolnavi, de deznădăjduiţi, viaţa merge mai departe. Am credinţa că rădăcina neamului românesc va supravieţui tuturor puhoaielor pentru că este sădită pe acest pământ de însuşi Dumnezeu. Preşedinţii de ţară, prim-miniştrii, miniştrii, senatorii, deputaţii, vor înnegri cu numele şi faptele lor câteva pagini dintr-un manual de istorie contemporană. Scutiţi de uitare vor fi doar cei aleşi, cei ce s-au pus în slujba celor mulţi. În ultimii cinci sute de ani, acest neam, în cele trei provincii, a avut mulţi conducători, de la voievozi la regi, de la boieri la senatori şi deputaţi. Memoria colectivă a păstrat puţini şi i-a numit cel Mare, cel Viteaz, cel Bătrân, iar neamul acesta merge la mormintele lor ca la nişte Sfinte Altare. Sfinţii închisorilor comuniste, regii luminaţi de după Unire, creatorii de geniu din ştiinţă, artă, filosofie, religie, iată rădăcinile de nesmuls ale acestui neam, la care se adaugă ceata celor nevăzuţi, dar drepţi, a oamenilor simpli care-şi duc viaţa de zi cu zi trăind după rânduielile creştine ale locului, cu vii şi cu morţii laolaltă. Cred în România profundă, faţă de care tot spectacolul mediatic prilejuit de una sau alta din campaniile electorale este o simplă pojghiţă, o simplă pată de culoare, menită a fi ştearsă de ploile trecerii timpului.

Societatea a luat fiinţă pentru a-i ajuta pe oameni să trăiască binele, adevărul şi frumosul, pentru a-i ajuta să se îngăduie unii pe alţii, să-şi asigure mai lesne cele necesare traiului, să-şi crească în pace şi cu luminată grijă pruncii. Dar, din nefericire, la noi şi aiurea, socialul pare a-şi fi ieşit din ţâţâni. Sunt vremurile de pe urmă, spun unii, semnele sfârşitului prevestite în evanghelii şi în Apocalipsă.

Dintre toate popoarele, poporul român numeşte cu vorba lume (de la lumină) alcătuirea de pământ şi de cer din jurul nostru. Instinctiv, el a ştiut dintotdeauna că, dincolo de întunericul unuia sau altuia din ceasurile istoriei, el va ieşi la lumină, la lumina ce-o poartă înlăuntrul său, statornicită de însăşi mâna lui Dumnezeu.

Se înfăţişează astăzi privirii noastre două Românii, una pasională, pătimaşă, trecătoare, zgomotoasă, sărăcită, disperată, interesată, profitoare, batjocoritoare şi alta luminoasă, credincioasă, cu bun simţ, născătoare de prunci, ctitoră de mănăstiri şi biserici, pornită în lungi pelerinaje la altarele neamului, harnică, cinstită. Prima ne sare în ochi cum deschidem televizorul, radioul, ziarul sau de cum păşim în stradă. A doua, la fel de prezentă, nu atinge decât foarte puţin canalele media, dar ea este manifestarea fibrei de adâncime a fiinţei neamului şi ea îl va scoate la lumină. Dincolo de carnavalescul lumii acesteia de început de mileniu, de la noi şi de aiurea, există o lume profundă, oameni dăruiţi, oameni îmbunătăţiţi, luminaţi, înduhovniciţi, simpli în aparenţă sau mari duhovnici, mari exponenţi ai artelor, filosofiei, teologiei, ştiinţei. Ei vor salva, pe termen lung, poporul. În istoria unui neam o sută de ani este asemeni unei zile, dar în viaţa unui om aceeaşi sută de ani este o limită de neatins. Şi pentru că viaţa e scurtă, şi pentru că fiecare vrea să se bucure de clipa cea repede ce ni s-a dat, s-a creat, în mod artificial, acest nou Babilon în care celălalt este infernul. Dar pentru oamenii României profunde celălalt este aproapele, este cel pentru care merită să-ţi pui viaţa, cel pentru ajutorarea căruia merită să sacrifici timp, bani, somn. Cunosc mulţi români care trăiesc aşa, care se raportează aşa la aproapele lor. Ei sunt sarea acestui pământ, certitudinea că, dincolo de toate rătăcirile, crizele, impasurile ce pot copleşi un om sau un neam, omul, neamul merg mai departe, întru lumina cea neînserată pe care o au de la naştere, prin botez, înlăuntrul lor. Iar dincolo de toţi şi de toate, stă voia lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu care este iubire şi care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

Cât despre anul electoral 2016, el va fi mai crâncen decât alţi ani electorali, pentru simplul motiv că lupta pentru putere a ajuns la apogeu între cele două tabere – social-democraţii şi liberalii – fiecare formaţiune politică având micile ei partide satelit. Pentru alegerile locale fiecare partid va merge pe liste separate, iar pentru parlamentare, funcţie de rezultatele la locale, se vor negocia alianţe. Şi toate acestea se vor face peste capul poporului, peste România profundă; ca neam trăim, din nefericire, schizofrenic, în două Românii, iar dacă vom continua să păşim pe acest drum, dacă nu vom găsi calea de a trăi într-o singură Românie, din care să emane, firesc, elitele politice, culturale, economice, atunci nu vom putea ieşi lesne din cotitura sărăciei, corupţiei, minciunii şi demagogiei, în care zăbovim, ca şi fără voia noastră, de atâţia şi atâţia ani.

Dan Iacob