Petru Cretia întru Eminescu – un omagiu la aniversarea a 166 de ani de la nasterea poetului

cretia-petruSărbătorim astăzi 166 de ani de la naşterea omului deplin al culturii româneşti, aşa cum l-a numit filosoful Constantin Noica, dar vă amintesc faptul că la câteva zile distanţă, pe 21 ianuarie, se vor împlini 89 de ani de la naşterea lui Petru Creţia (profesor de limba greacă, traducator al lui Platon autor, eminescolog, filosof, eseist şi traducător) cel care, continuând ediţia Perpessicius, s-a apropiat ca puţini alţii de miracolul Eminescu.

eminescu_shadowGândurile noastre, ale oamenilor, afirmă Evghenii Vodolavskin, autorul romanului „Laur”, „există doar în cuvânt, ele nu pot exista altfel. Nici pictura, muzica, n-ar fi existat dacă n-ar fi existat cuvântul. Când învelişul lui se distruge dispare sensul. Rămâne sentimentul, o idee confuză, dar ele nu pot exista în afara cuvântului. Este o mare problemă, pentru că acest înveliş de cuvinte se distruge la propriu şi el seamănă cu stratul de ozon de deasupra pământului, strat care, la rându-i, se distruge. Cred că se va termina rău acest lucru. Trebuie spus că astăzi vorbirea oamenilor devine tot mai primitivă, iar discursul pe internet, vorbirea pe chat, vorbirea de la televizor, sunt primitive şi mi-e teamă că, într-o zi, cuvântul va fi înlocuit printr-un muget, moment în care se va prăbuşi întreaga bunăstare şi consumul. Oamenilor le plac toate valorile, în afară de valoarea cuvântului; în lumea întreagă se reduc programele institutelor umanitare, în favoarea cercetărilor economice, iar dacă continuăm aşa, o să ştim, de la un moment dat încolo, numai să numărăm banii şi să mugim. Dar acest lucru nu va dura mult timp, pentru că după acest muget va veni pierderea totală a conştiinţei, şi, drept urmare, nu va mai avea cine să numere banii.”

Trăim noi înşine, zi de zi, adevărul cuvintelor scriitorului rus invocat mai sus şi tocmai de aceea trebuie să înţelegem că apropierea de literatură, de filosofie, de teologie, de poezie, poate amâna căderea finală, ne poate izbăvi de relele acestei lumi crepusculare.

Se trudesc sculptorii, nota filosoful Constantin Noica, să facă o statuie a lui Eminescu, şi nu reuşesc, pentru că nu poţi face o statuie a nemângâierii, sau una a dorului, sau una a duhului românesc plutind peste ape”.

Dar, aşa cum înţelegem bine abia astăzi, după încheierea ediţiei operelor complete şi după atâţia ani de exegeză literară, până la urmă poetul ne-a lăsat nouă cel mai mare monument de cuvinte, iar legătura, vie, cu opera lui, citirea şi recitirea ei, ne poate pune la adăpost de frigul acestei lumi de oameni însinguraţi, sau, mai mult, ne poate aduna, sub semnul ei de lumină, ca în acest ceas aniversar. Dar n-ar trebui să aşteptăm ceasurile aniversare spre a ne aduna întru Eminescu; toate clipele noastre ar trebui, după o vorbă a lui Nichita Stănescu, să fie „de Eminescu”.

Să ne întoarcem însă la Petru Creţia. La mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut el a făcut, prin volumul „Testamentul unui eminescolog”, publicat cu puţin timp înainte de a muri (ne-a părăsit în luna aprilie a anului 1997), un bilanţ al publicării şi receptării operei poetului, trasând liniile de forţă ale drumului de parcurs, de către mai tinerii eminescologi, în secolul al XXI-lea. Dar nu la acest volum ne vom referi, ci la un articol apărut în anul 1989 în Revista „Viaţa Românească”, intitulat „Cinci gânduri despre Eminescu”.

Primul gând

Eminescu, ne aminteşte Petru Creţia, a fost un spirit cu o curiozitate intelectuală şi omenească foarte cuprinzătoare şi foarte diversă. Ştia esenţialul din marea literatură a lumii, din filozofie, din istoria universală şi din cea naţională, studia, pentru articolele sale de presă, economia politică, principiile pedagogice, statistica, avea cunoştinţe de muzică şi arte plastice, traducea din varii domenii, citea curent în germană şi franceză, mulţumitor în engleză si italiană si aspira să înveţe greaca veche şi latina, sanscrita şi slava veche. „Iar în româneşte ştia ca nimeni altul, lexicul popular şi cel literar, ştiinţific şi filosofic, expresii şi întorsături specifice, vechimi şi înnoiri care minunează şi astăzi pe oricine. E bine însă să se ştie un lucru: multilateralitatea lui Eminescu nu este rodul unui spirit dispersiv, nu este rezultatul unui apetit cultural cultivat ca exerciţiu în sine. Poetul se cultiva, în sensul cel mai înalt al cuvântului, într-un chip interesat. (…) Citea, conspecta, rezuma, traducea, însemna, fişa, sistematiza, memora o cantitate impresionantă de cunoştinţe pentru a şti tot omenescul care îi trebuia şi tot românescul pe care se simţea chemat, la cumpănă de vremi, să-l apere cu înverşunarea luminată a cuvântului său. (…) De aceea nu multa lui ştiinţă de atâtea lucruri se cuvine să ne mire şi să ne cutremure, ci puterea lui biruitoare de a preface, în funcţie de o strictă coerenţă interioară, nenumăratele esenţe din care s-a hrănit cea mai densă şi mai îmbătătoare putere a cuvântului românesc”

Gândul al II-lea

„Eminescu este unul dintre cei mai mari poeţi occidentali din secolul al XIX-lea. Această judecată este independentă de măsura în care el este cunoscut în afara celor care îi ştiu limba.” Iar Petru Creţia ne atrage atenţia asupra faptului că valoarea şi universalitatea intrinsecă a unei opere, dincolo de limba în care a fost concepută, ţine numai de sfera valorii ei specifice şi de calitatea instrumentelor critice de determinare a ei. Iar instrumentul critic este acesta: a înţelege „cât din universul şi eternul omenesc îşi găseşte expresie lirică în opera lui Eminescu şi în ce chip specific”. În cazul lui Eminescu, ca în acela al tuturor poeţilor cu adevărat mari, „nu este vorba de un număr mai mare sau mai mic de poezii frumoase, ci de un cosmos poetic coerent şi încheiat, în care totul devine poezie, de la marea orânduire a lumilor, până la ultima floare. Şi anume într-un chip specific, de negăsit în altă parte, care face ca cerul şi astrele lui, pământul şi marea, pădurile şi apele, munţii şi pustietăţile să devină un cântec anume, mare cât lumea şi unic ca pătimirea unui om. (…) Iar toate acestea, la Eminescu, se află concentrate în jurul a trei tensiuni fundamentale: iubirea, ca forţă vitală şi ca extaz cosmic şi, la polul celălalt, stingerea în toate formele ei, regresia în somn, în inconştienţă, în nefiinţă. Iar între ele stă durerea, durerea iubirii, durerea trecerii lucrurilor, durerea de a fi, amara umbră a amintirii şi, până la urmă, setea de a nu mai fi.”

Gândul al IV-lea

Gândul al III-lea este despre Oda către Napoleon, rădăcină a Odei în metru antic, şi nu insistăm aici asupra lui. Ne vom opri însă la gândul al IV-lea, în care este citat un text rar, anonim, Despre soarta poeţilor, care, după moarte, locuiesc într-un alt timp, cu alţi poeţi, fără însă a se vedea unii cu alţii; fiecare stă, singur şi beatific, înlăuntrul propriei lor lumi, de vorbe şi de cânturi. „Cuprinşi în gândul lor, ei veşnic scriu, rescriu, adaogă şi taie, etern însufleţiţi de câtă poezie a foat dată firii lor”. La răstimpuri, vin îngeri care recită, fiecăruia, din creaţia lui. Poeţii îi aprobă, îi roagă să reia câte un vers, îi aplaudă, plâng, râd, bat din palme, sau îi opresc, spre a le destăinui câte un secret al artei lor, sau pentru a se reculege , până când, brusc, „devin absenţi, cuprinşi de visul şi de cântul unor alte versuri, unor alte plăsmuiri şi lumi. Atunci înaripata ceată îi lasă-n pacea şi-n lucrarea lor neistovită, din nou însinguraţi, doar ei în lumea lor de vorbe fără ţărm”.

Gândul al V-lea

„Ceva din amintirea omului:

Dârzenia lui, izvorâtă din deplina dăruire către tot ce făcea, dintr-o necruţare şi cheltuire de sine care semăna cu cea a naturii, dar care, fiind el pieritor, l-a istovit înainte de vreme, rupându-l din zenit.

Candoarea lui, care era expresia nemijlocitei trăiri a vieţii ca viaţă, nu ca rol; era străin de orice poză, de orice încercare de a se construi ca personaj, era mereu spontan, şi în abstragere şi în prezenţa printre oameni şi în unele subite schimbări de dispoziţie.

Consecvenţa lui de o viaţă de a rămâne credincios credinţelor sale, adevărurilor şi idealurilor pe care le-a slujit, iubirii lui pentru obştea din care făcea parte şi ale cărei dureri, neajunsuri şi rătăciri îl dureau cât nu se poate spune.

Independenţa lui faţă de orice determinări dictate de vreun interes personal şi corelativa repulsie, militantă, pentru orice pragmatism inferior, mai ales când lua forma imposturii şi mistificării. Nici interesul gloriei nu l-a avut, oricum nu orice glorie l-ar fi mulţumit, a publicat puţin, iar de onoruri s-a ferit, negăsind în ele nici un echivalent legitim a ceea ce ştia că este. Nu din trufie, ci din dispreţ pentru tot ce-i părea exterior şi neesenţial.

Puterea de abstragere în lumea lui, din care a izvorât atâta mare poezie în singurătatea ardentă a nopţilor sale, al căror rod a ajuns în mâinile noastre, aşteptându-şi încă soarta.”

Astăzi, când se spun atâtea şi atâtea cuvinte superficiale, de conjunctură, despre Eminescu, am ales să readucem în lumină, din umbra vremii, un om care, prin ceea ce a întreprins pentru editarea şi comentarea operei lui, l-a iubit şi l-a slujit pe Eminescu aşa cum puţini au făcut-o. Alături de el, în galeria marilor personalităţi ale culturii româneşti care s-au logodit, în duhul lor, cu Eminescu, putem număra, din cei mai apropiaţi nouă în timp, pe Iulian Costache cu a sa carte „Eminescu, negocierea unei imagini”, pe Ioana Em. Petrescu, plecată prematur dintre noi, cu al său studiu de referinţă Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică”, pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cea care, pe patul de moarte, implora pe cei din preajmă să aibă grijă de Mihai şi pe Constantin Noica, cel ce a pledat, neobosit, pentru facsimilarea caietelor eminesciene, şi care, după lectura caietelor, timp de două săptămâni, declara că făcuse „eminescianită acută”.

Vor fi fiind şi alţii vrednici de a fi număraţi în rând cu ei, dar gândul meu de acum s-a oprit la cei amintiţi. Însă dincolo de toate cuvintele frumoase, esenţiale, care s-au spus şi se vor mai spune despre Eminescu, important este, pentru fiecare dintre noi, „de la Nistru pân’ la Tisa”, să-i citim opera, spre a nu ne lăsa rupţi, cum vor să ne vadă atâţia astăzi, de fibra neamului românesc.

În a doua zi de Crăciun a anului trecut, aflându-mă la Bucureşti, am adăstat pentru o clipă la mormântul lui Eminescu de la cimitirul Bellu, spre a-i aprinde un mugure de lumină; în preajmă-i, am observat, între alte morminte ale marilor noştri scriitori, pe cel al lui Augustin Z.N. Pop (1910-1988),  cercetător al biografiei eminesciene, realizatorul arborelui genealogic al poetului. Pe piatra de marmură albă el a ales să scrie următoarele cuvinte testamentare, pe care mi le asum, la rându-mi: „Cred în Eminescu ca în soare, în magia frumosului şi în veşnicia neamului românesc”.

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.