„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine, cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi”. (Evanghelia după Matei, 10, 37-39).

Aşa le-a vorbit Mântuitorul celor 12 ucenici înainte de a-i trimite în lume, după ce le-a dat putere asupra duhurilor necurate, cu alte cuvinte le-a dat putere de a vindeca. Dar duhul necurat nu te umple doar de boli trupeşti ci, în primul rând, de boli sufleteşti, de mândrie, de orgoliu, de egoism, de slavă deşartă, de iubire de arginţi. Ucenicii au fost trimişi să vindece toate aceste boli, cu puterea lui Hristos. Nu ştim câţi s-au vindecat atunci, dar ştim că, încet, încet, a apărut Biserica drept garanţie a drumului bun întru vindecarea omului de boli, a drumului bun întru Împărăţia lui Dumnezeu. Având la bază textul Sfintei Scripturi Biserica a rânduit ca, în curgerea Sfintei Liturghii, să se rostească propoziţia ce dă titlul articolului nostru: „Şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

Dar putem face noi aceasta, când suntem plini de boli sufleteşti? Desigur că nu! Dar „cele ce sunt cu neputinţă la oameni, ne asigură Mântuitorul, sunt cu putinţă la Dumnezeu”. Sunt cu putinţă, dar în măsura în care facem şi noi paşi către El. Biserica ne îndeamnă să mergem la Sfânta Liturghie, să participăm la Sfintele Taine, să postim, să ne rugăm, să ne spovedim, să ne împărtăşim, asigurându-ne că, făcând toate acestea, ne mântuim sufletele noastre. Dar toată această viaţă creştină rămâne la nivelul pojghiţei, la nivelul simplei religiozităţi, a lui „aşa am apucat de la bunica”, dacă nu ne deschide poarta iubirii. Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, ne îndeamnă Mântuitorul, şi, dacă este nevoie, să-ţi pui viaţa pentru el. Omeneşte nu este posibil, doar cu puterile noastre de om nu suntem în stare să ajungem la treapta acestei iubiri, din moment ce „de a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi, fără a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi”, cum bine observă într-un vers Mihai Eminescu.

Adevărul este că, de dimineaţa până seara, ne avem în minte doar pe noi: problemele noastre, potolirea foamei noastre, încălzirea trupului nostru, plata facturilor noastre, satisfacerea plăcerilor noastre… Şi atunci, în această ceaşcă de trup şi de suflet, plină până la refuz, unde să mai încapă Hristos? „Căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor da pe deasupra”, ne îndeamnă El. Dar noi am aşezat boii înaintea carului şi ne mirăm că nu-l putem urni din loc, ne-am aşezat pe noi înşine în centrul lumii, şi, deşi ne risipim toată energia, de dimineaţa până seara, întru folosul nostru, ne mirăm că suntem nefericiţi, singuri, bolnavi, săraci. Suntem astfel pentru că suntem lipsiţi de Duh, de Duhul lui Hristos.

„Cine-şi umple spaţiul şi timpul este egal cu oricine” ne învaţă Walt Whitman. Da, dar vorba lui face trimitere la împlinire, la a trăi creativ, şi nu la risipirea întru hrănirea egoului. Astfel, o mamă care se pune în umbră spre a-şi creşte cu luminată grijă pruncii, un om care, prin munca lui de zi cu zi, se pune în slujba celorlalţi, un preot sau un călugăr ce se roagă fierbinte pentru semeni, alţi oameni din stirpea aceasta, reuşesc să-şi umple cu adevărat spaţiul şi timpul, întru salvarea sufletului lor, reuşesc să ajungă la iubire. „Iertate sunt păcatele tale, spune Mântuitorul femeii din evanghelie, căci mult ai iubit”.

Iată măsura: Iubirea! Dar iubirea se trăieşte, nu se predică, iar la Hristos – Iubire ajungi doar iubind, lăsându-te locuit de iubire.

Pentru om iubirea este un lucru nefiresc, de vreme ce egoismul este norma vieţii lui, dar, ne spune Biserica, dacă primim ajutorul Duhului Sfânt ne putem îmbrăca în iubire. De aceea pentru Sfântul Serafim de Sarov scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Doar sfinţii, din veac în veac, reuşesc să se lase locuiţi plenar de Duhul Sfânt, să fie în legătură tot timpul cu Hristos, demonstrând astfel că drumul propus de El nu este o utopie. În rest, cei mai mulţi dintre noi rămânem, cu toate eforturile pe care le facem, în păcatele noastre, nădăjduind, la Judecata de Apoi, la mila lui Dumnezeu, la iubirea Lui nemăsurată pentru noi, oamenii. Ne vizitează şi pe noi iubirea, dar numai sub masca îndrăgostirii ce tânjeşte mai mult după trupul celuilalt decât după sufletul lui, îndrăgostire care sfârşeşte, de cele mai multe ori, în iadul unei căsnicii sau în confortul ei. „O dacă ai fi rece sau fierbinte, ne spune Mântuitorul în Apocalipsă, dar tu eşti căldicel, şi de aceea te voi scuipa din gura mea”. Trăim, căldicei, în căsniciile noastre, la locurile noastre de muncă, în prieteniile noastre interesate, şi de aceea nu vom avea parte de Lumina lui Hristos.

De obicei când se vorbeşte despre Naşterea Domnului se porneşte de sus, de la nivelul ameţitor al Sfintei Treimi, de la golirea de sine a Fiului lui Dumnezeu, spre a lua trup de om. Într-adevăr, va rămâne de-a pururi o taină cum s-a putut ca Dumnezeu cel infinit, Spirit pur, să coboare, vremelnic, într-un trup de om. Din Iubirea lui nemăsurată pentru noi, s-a spus, dar atunci cea mai mare taină rămâne Iubirea.

Însă la fel de mare taină cred că va rămâne şi calea, căile, pe care putem urca, noi, nevrednicii, spre El. De aceea, acum, când ne mai despart doar câteva zile de miracolul Întrupării Domnului, singura noutate sub soare de la creaţia lumii, să ne întrebăm fiecare dintre noi, în cămara inimii noastre: vom şti să le lăsăm locuiţi de El, de Iubirea pe care a venit să o reverse peste lume, vom şti să revărsăm, la rându-ne, această iubire, asupra semenilor noştri, sau ne vom risipi, ca în fiecare an, doar pentru a ne îndestula masa de Crăciun şi pentru a avea cât mai multe cadouri sub brad?

Dan D. Iacob