Treapta a XXVII-a: Am învatat

Am învăţat de la oameni cum să nu fiu om.
N-am reuşit să ajut, cu adevărat, pe nimeni
şi nimeni n-a reuşit, cu adevărat, să mă ajute.
Am dat mâna cu mulţi, fără a-i putea, de fapt, atinge.

Într-o zi, mergând pe malul unei ape,
mi s-a revelat ruperea legăturii cu florile, cu arborii, cu apele,
cu tot ceea ce, în jurul meu, pulsează de Viaţă.

Rar, râsul unui copil mai sparge tristeţea.
Rar mai simt în mine Viaţa,
aşa cum o simţeam, cândva,
în firul de iarbă, în stele…

Şi nu pot opri timpul, şi nu pot opri spaţiul…
Am început să am defectele oamenilor singuri.
M-am zidit, până în înaltul sufletului, în singurătate.

Sufletul a devenit una cu zidul singurătăţii.
Trebuie un suflet, altul decât al meu,
care să mă ajute, prin iubire, să sparg zidul

Dar nimeni nu pare dispus să ajute pe nimeni…
Şi nu pot opri timpul, şi nu pot opri spaţiul…

*
Cad stele, pe drumuri de lumină,
punţi între noi şi dincolo.
Drumul se sfârşeşte undeva,
deasupra capetelor noastre,
lăsându-ne cu ochii ridicaţi…

Când eram copil şi tata mă purta pe umeri,
nu mai simţeam pământul apăsându-mi tălpile
şi râdeam, fericit…

Cad stele, pe drumuri de foc,
Neumblate poteci spre dincolo.
Ştiu că într-o zi, într-o noapte,
Voi urca şi eu pe drumul stelelor care cad…

Dan D. Iacob
1985

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.