Lumina vine de la Răsărit

Deşi a fost un susţinător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, Mihail Sadoveanu (1880-1961), îşi schimbă orientarea politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul Comunist Român. În această perioadă este numit preşedinte al Adunării Deputaţilor şi face parte din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române, care a preluat conducerea statului după abdicarea regelui. Scrie în favoarea Uniunii Sovietice şi a stalinismului. Multe dintre operele şi discursurile sale, printre care şi romanul politic „Mitrea Cocor”, dar şi celebrul slogan „Lumina vine de la Răsărit”, sunt de asemenea considerate ca propagandă în favoarea comunismului care se întindea peste ţară. A fost preşedintele Uniunii Scriitorilor din România şi, începând cu anul 1921, membru al Academiei Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961.

După prelegerea „Lumina vine de la Răsărit”, Sadoveanu a devenit cunoscut pentru portretizarea pozitivă a socialismului şi a colectivizării, aratându-şi aprecierea faţă de unul dintre pilonii principali ai stalinismului, Constituţia sovietică. În 1945, susţinând că a fost „luminat” de „argumentaţia lui Stalin”, el a cerut publicului să-i citească documentul pentru „sinceritatea” sa, considerând citirea constituţiei drept „o revelaţie mistică”. Istoricul Adrian Cioroianu descrie această atitudine a lui Sadoveanu ca „o sarcină de lucru” primită din partea A.R.L.U.S, într-o vreme când grupul împărţea copii gratuite (traduse), ale constituţiei sovietice. Dar entuziasmul din scrieri se manifestă ţi în comportamentul public; Iorgu Iordan, afirmă că Sadoveanu a izbucnit în plâns în timpul unei excursii în Uniunea Sovietică, vărsând lacrimi de bucurie în cadrul unei vizite făcute la o creşă de la ţară iar în timpul alegerilor din 1946 a dat vina pe vechea clasă politică pentru problemele cu care se confruntau ţăranii români, învinuindu-i chiar şi pentru inundaţia din acel an. Până atunci, partenerii politici se foloseau de faima sa literară, iar în pamfletul electoral al lui Sadoveanu scriau: „Nu există nici o îndoială că miile de cititori ai operelor sale se vor grăbi la 19 noiembrie să-i dea votul”. După instalarea regimului comunist în 1948, Sadoveanu sprijină total autorităţile comuniste, iar în 1952, după adoptarea celei de-a doua constituţii republicane şi odată cu intensificarea represaliilor făcute de autorităţi asupra anti-communiştilor, Sadoveanu face una din multele sale afirmaţii controversate, declarând că fostul regat a trecut printr-un lung interval de corupţie şi de proastă organizare în toate domeniile. El considera noul regim ca făcător de justiţie, unul uman şi demn, care îşi face simţită prezenţa în cultură şi în educaţia publică.

Criticile aduse alegerilor morale ale lui Sadoveanu fac referire şi la faptul că, în timp ce el a dus un trai de lux, mulţi dintre colegii de generaţie (şi alţi intelectuali), erau persecutaţi sau chiar încarceraţi în condiţii inumane. După ce a tolerat epurarea din cadrul Academiei Române, după cum menţionează istoricul Adrian Cioroianu, Sadoveanu acceptă să fie coleg cu noua generaţie de „academicieni”, reprezentată de „personaje minore din punct de vedere cultural, dar de care noul regim avea nevoie”, cum ar fi poetul Dumitru Theodor Neculuţă şi istoricul Mihail Roller. În calitatea sa de preşedinte a M.A.N., Sadoveanu a semnat decrete de pedeapsă cu moartea, sentinţe date de tribunalele comuniste, şi, în urma Afacerii Tămădău din vara anului 1947, a prezidat şedinţele Camerei care a scos în afara legii partidul de opoziţie P.N.Ţ. Conform cercetătorului Victor Frunză, el a fost un participant activ la această înscenare, fiind deranjat de expunerea averii sale în presa naţional-ţărănistă. Mai târziu, Sadoveanu a făcut o referire la fostul său coleg, activistul naţional ţărănist Ion Mihalache, considerând că vechea abordare politică agrarianistă l-a făcut un „personaj ridicol”. Ioan Stanomir consideră această afirmaţie drept o „abjecţie intelectuală” şi inutilă, din moment ce Mihalache era deja prizonier politic şi avea să moară în închisorile comuniste. Totuşi, din poziţia de preşedinte a Uniunii Scriitorilor din România, scriitorul îl apără pe poetul Nicolae Labiş, un comunist deziluzionat de excluderea din Uniunea Tineretului Muncitor în vara anului 1954, pentru că îi plăcea opera sa. L-a mai ajutat şi pe George Călinescu să-şi publice romanul „Scrinul negru”, făcând pace între el şi liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mihail Sadoveanu oferea definiţia politicii sale într-o conversaţie cu scriitorul Ion Biberi (1946). „Nu am intrat în politică pentru a fi singura persoană care controlează lumea.” „Sunt o persoană de dreapta, care urmează zelul poporanist în spiritul revistei „Viaţa Românească”, dar unul adaptat noilor circumstanţe.” Cioroianu observă în aceste afirmaţii că, încercând să scape de trecutul său, Sadoveanu se includea în grupul intelectualilor socialişti care erau „dornici să se lase cuceriţi de şarmul indescriptibil şi întregul avânt dat de utopia comunistă”, dar că în realitate ar fi fost „motivat de frică”. Parafrazând vocabularul comunist, Stanomir îl descrie pe scriitor ca fiind una dintre personalităţile burgheziei care au ajuns să-i susţină pe comunişti fără a fi cu adevărat unul din ei, susţinând că dorinţa lui Sadoveanu era ca democraţia să fie în mâinile oamenilor, „un model de cameleonism”. Conform istoricului Vladimir Tismăneanu, Sadoveanu, ca şi Parhon, George Călinescu, Traian Săvulescu şi alţii, a fost unul dintre „intelectualii non-comunişti” atraşi de Partidul Comunist Român şi al său regim comunist (Tismăneanu evidenţiază şi faptul că unul din factorii acestui proces erau relaţiile bune în care se afla cu Gheorghiu-Dej, cel din urmă având abilitatea de a părea „inofensiv”). Alţii au susţinut că apartenenţa lui Sadoveanu la Francmasonerie, care îi avea ca membrii pe extremiştii de stânga pe Mihai Ralea şi Alexandru Claudian, facţiune care susţinea oficial socialismul evolutiv, parteneri obişnuiţi ai comunismului şi care sancţiona suprimarea francmasoneriei. Conform lui Adrian Cioroianu, Sadoveanu nu era un „delegat al comunizării”, iar rolul său în acest proces este unul care face obiectul multor dezbateri. Descriind „conversia la filosovietism” ca fiind „pur contextuală”, Cioroianu evidenţiază faptul că şi sintagma „Lumina vine de la Răsărit” este un mesaj codificat trimis de Sadoveanu altor francmasoni, avertizându-i de pericolul pe care îl prezentau sovieticii asupra organizaţiei. Istoricul constată că, deşi mesajele acestea nu erau unele sincere, declaraţiile lui Sadoveanu au fost un model de urmat pentru alţi intelectuali cum ar fi cazul lui Cezar Petrescu. Alte declaraţii făcute de Sadoveanu afişau, de asemenea, o anumită neconcordanţă în declaraţii, aşa cum este cazul unei prelegeri din 1952 ţinută în faţa tinerilor scriitori care au participat la Şcoala de literatură controlată de partid, unde el a negat vehement faptul că cineva ar putea deveni scriitor fără talentul primit de la „mama natură”.

Vom încerca în rândurile ce urmează să aruncăm şi o altă lumină asupra personalităţii marelui creator. În studiul „Aspecte ale simbolismului iniţiatic”, apărut în volumul „Mitul sfâşiat” tipărit la Editura Institutul European din Iaşi în anul 1993, Vasile Lovinescu ne aminteşte faptul că, în anul 1778, trupele de ocupaţie ruseşti au fondat la Iaşi o lojă masonică de rit scoţian rectificat, ocazie cu care s-au bătut două medalii. Una dintre ele are pe revers o inscripţie în latină care se traduce astfel: „Strămoşii au hărăzit Moldovei piatra albă”. Această formulare trimite la Apocalipsa, care, în capitolul II, versetul 17, afirmă: „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: Celui ce va birui, îi voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte”. Ţara căreia i se hărăzeşte „piatra albă” de către strămoşi, observă Vasile Lovinescu, este, indiscutabil, sediul unui străvechi şi important Centru spiritual. Piatra albă din Moldova şi cea neagră din Mecca formează un Yin – Yang, un Arap – Alb, iar una dintre legendele referitoare la Ştefan cel Mare afirmă că „tătarii năvăleau în Moldova, nu ca să prade, ci ca să găsească piatra albă şi trunchiul uscat”. De aceea, crede Vasile Lovinescu, activitatea masonică a lui Gheorghe Asachi, a mitropolitului Veniamin Costachi, a lui Neculai Istrati, mai târziu a lui Hogaş şi Sadoveanu, a putut masca ceva mai adânc.

Pe 15 aprilie 1934, Mihail Sadoveanu a fost ales Mare Maestru al Francmasoneriei Române Unite, fulminanta sa ascensiune în structurile ordinului masonic autohton fiind strâns legată, dincolo de notorietatea lui ca scriitor, de o criză cu consecinţe ireparabile pentru ţară, de un război rece izbucnit în interiorul acestei organizaţii în ianuarie 1923. Din anul 1922, masoneria franceză, care reorganizase după Primul Război Mondial lojele din România, s- a arătat dispusă la concesii în faţa bolşevismului, fapt ce a dus la crearea unui ordin masonic autocefalic în România. Astfel, pe 3 ianuarie 1923, a fost anunţată redeschiderea Marii Loji Naţionale Române ca Mare Lojă regulară şi suverană, de rit scoţian antic şi acceptat, ceea ce a adus la o ruptură de lojile rămase sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. Din comisia ce avea să elaboreze constituţia Marii Loje Naţionale a României a făcut parte şi Sadoveanu. Nu intrăm aici în amănuntele evoluţiilor ulterioare, dar amintim că, în faţa primului convent federal al Francmasoneriei Române Unite, ţinut la 15 aprilie 1934, Mihail Sadoveanu, ales în cea mai înaltă funcţie executivă de Mare Maestru al Francmasoneriei Române Unite – o federaţie ce rezultase din unirea Marii Loji Naţionale Române cu Marele Orient al României –, rostea următoarele cuvinte: „Afirm încă o dată, aşa cum au afirmat iniţiaţii tuturor timpurilor: cred într-un singur Dumnezeu, cunoscut şi respectat de oameni în forme şi limbi diferite (…) şi voi fi un păzitor fidel al tradiţiei şi legii morale a Ordinului”.

La Sadoveanu, observă Radu Cernătescu în volumul „Literatura Luciferică – O istorie ocultă a literaturii române”, apărut la editura „Cartea Românească” în anul 2010, adeziunea la Masonerie nu a fost un accident, iar pasiunea sa pentru esoterism nu a condus la exerciţii gratuite, abordarea masonică nefiind pentru prozator un scop în sine, ci instrumentul hermeneutic cu care a încercat explicarea datinilor şi eresurilor noastre populare – în ultimă instanţă, a unei întregi etnosofii. Înarmat cu acest instrument ocult, Sadoveanu a căutat mereu a înţelege arhetipurile şi a recompune „lumea veche, pe care eu am păstrat-o în visul meu de artă”. Trebuie amintit că hermeneutica datinilor şi eresurilor populare ţine la noi de o tradiţie masonică instituită de primii folclorişti care au fost masoni şi evrei. Într-un interviu apărut în ziarul „Adevărul literar şi artistic” din anul 1933, Sadoveanu face referire la „o doctrină tainică, în sensul tainelor religioase; o doctrină superioară tuturor dogmelor şi tuturor formelor, capabilă, prin unitatea şi generalitatea ei, să concilieze aspectele multiple ale adevărurilor. E o taină, pentru că nu se învaţă direct, cu mijlocul operaţiilor mintale obişnuite; este conştiinţa adevărului prin pătrundere personală, meditând asupra simbolurilor; ea te duce la sensul profund al lucrurilor, cel care scapă comprehensiunii superficiale…. În lumina acestor preocupări intime… am scris „Creanga de Aur”. Se pare că, dincolo de iniţierea pe care a primit-o în cadrul Masoneriei, Sadoveanu a avut acces la tezaurul iniţiatic al acelui Centru spiritual străvechi, la care face aluzie inscripţia de pe moneda bătută în anul 1778.

La sfârşitul secolului trecut, apărea volumul „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu”, semnat de Alexandru Paleologu, la rândul lui, membru al masoneriei. Mare artist, scriitor de geniu, afirmă autorul, „a devenit Sadoveanu târziu, printr-un proces de transmutaţie interioară care l-a modificat fundamental. Abia după un sfert de secol de la debut, Sadoveanu a devenit cu adevărat Sadoveanu. Dacă nu vrem să admitem asta, nu înţelegem nimic din lenta şlefuire a pietrei săvârşită de Sadoveanu şi nu înţelegem sensul lungii sale căi către sine”. Şlefuirea lentă a pietrei este o trimitere la un concept masonic, Alexandru Paleologu fiind, la rându-i, mason. Iar dacă amintim că primele volume din opera lui apar în anul 1904, iar primirea în masonerie în anul 1927, şi că şlefuirea pietrei este un simbol central al masoneriei, cu referire la evoluţia spirituală a adeptului, înţelegem la ce se referă Alexandru Paleologu. Nu ne vom opri în aceste rânduri la analiza operei lui Sadoveanu, la analiza simbolurilor ce se regăsesc în”Baltagul”, „Ochi de urs”, „Dumbrava minunată”, „Creanga de Aur”, în trilogia „Fraţii Jderi”, dincolo de pojghiţa estetică referitor la care a curs atâta cerneală din pana criticilor literari. În aceste rânduri vrem să semnalăm faptul că opera de maturitate a lui Sadoveanu este parcursă de un fir iniţiatic, că filosofia lui ţine de o concepţie pitagoreică despre lume, implicând în mod consecvent câteva dintre marile teme şi idei ale gândirii umane universale. O adevărată concepţie filosofică, ne aminteşte Alexandru Paleologu, „are întotdeauna consecinţe practice, iar înţelepciunea este această praxis pe care teoria o are ca finalitate. Sadoveanu era un înţelept din categoria aceasta. (…) Civilizaţia arhaică la care aspiră Sadoveanu şi a cărei structură o conservă nu este rudimentară, ci primordială, nedegradată. Năzuinţa la arhaitate nu înseamnă involuţie sau retrogradare, ci reprezentarea modelului perfect, absolut, arhetipal. Patriarhalitatea sadoveniană este aproximarea arhetipiei primordiale, e deci o restaurare. La scară mică sau mare, aceasta se poate realiza în variate momente sau în condiţii istorice; una din ele, apoteoză, o înfăţişează Sadoveanu în ciclul fraţilor Jderi, sub domnia lui Ştefan cel Mare. (…) Nostalgia arhetipurilor este, în fond, o anamnesis platoniciană şi presupune mitul eternei reîntoarceri. Sadoveanu nu poate fi înţeles fără mitul eternei reîntoarceri. Iar necontenita mişunare, lentele, milenarele migraţiuni şi mutaţii ale materiei, însufleţită sau nu, care se petrec în „teoria” lumii sadoveniene, sunt metempsihoza aceluiaşi unic suflet universal prin succesiunea eonilor”.

În anul 1945, proaspăt anexat de noua putere comunistă din România, Sadoveanu a ţinut conferinţa cu titlul „Lumina vine de la Răsărit”, publicată la început în revista „Veac nou” şi preluată o lună mai târziu de editura „Cartea rusă”, care o tipăreşte sub forma unei broşuri propagandistice cu coperte roşii şi cu fotografia autorului. Ce s-a putut întâmpla cu Sadoveanu, cel atât de legat prin speranţe şi canale masonice de Occident, cel care deţinuse în anul 1935 titlul de „garant de amiciţie” pentru România emis de Marele Ordin al Franţei şi de Marea Lojă a Statului New York, încât coloratura lui politică să sufere o atât de bruscă „virare spre roşu” între primăvara lui 1945 şi toamna aceluiaşi an?

Răspunsul pe care Radu Cernătescu îl schiţează în volumul amintit mizează pe caracterul mistic al psiho-mentalului sadovenian, alcătuirea lui interioară putând edifica şi justifica o metafizică a comunismului. Titlul conferinţei este, de fapt, o deviză masonică atribuită contelui Cagliostro, deviză ce sună aşa: „Lumina vine de la Răsărit şi orice iniţiere din Egipt”. Iar dacă adăugăm faptul că „întreaga Masonerie a secolului al XIX-lea, cea care a lansat deviza, înţelegea Egiptul prin moştenirea lui iudaică, vom realiza că, de fapt, conferinţa încerca o deloc disimulată apologie a unei ancestrale tradiţii iudaice, o tradiţie care a găsit în colectivismul şi egalitarismul rus doar o nouă şi exterioară împlinire: „ce se revarsă acum într-o lumină nouă din Răsărit”.

Toată ascensiunea politică a lui Sadoveanu de după război arată însă cum, din marele regizor al culiselor politice, în calitatea lui de Mare Maestru al masoneriei române, scriitorul devine treptat un simplu personaj într‐o piesă regizată de Moscova. Cât despre conferinţa care l-a lansat şi compromis, ea n-a avut nici pe departe efectul scontat.

Nu toate lucrurile, nu toate opţiunile sau atitudinile unui om pot fi explicate până la capăt. Pornit pe un drum al regăsirii de sine şi al regăsirii rădăcinilor spirituale ale neamului său, pe un drum al şlefuirii pietrei, Sadoveanu face, la un moment dat, pact cu Diavolul. Cel care avea subtile cunoştinţe de Cabală, pe care le-a transpus în opera sa, cel care medita asupra simbolurilor, care primise iniţierea cea mai înaltă în masonerie, gradul 33, a făcut, la vârsta de 65 de ani, un pas ce va rămâne un mister. A mai trăit 16 ani, trecând pragul veşniciei la vârsta

de 81 de ani. Ce va fi fost în inima lui, în sufletul lui, ce trăiri îl vor fi încercat conştient fiind că, prin arestările masive, prin reforma agrară, prin naţionalizare, acest neam a fost decapitat, nu vom şti niciodată. Ştim doar că în opera lui de maturitate transpare conturul unei doctrine iniţiatice, non-umană şi perenă prin definiţie, doctrină care nu este cu nimic scăzută de gesturile sociale pe care le făcea omul Sadoveanu. O relectură a operei sadoveniene din perspectiva

palierelor hermeneutice amintite ne poate oferi deschideri nebănuite prin care „răzbate lumina noetică a unei tradiţii iniţiatice milenare, certificând deschiderea ontică pentru care Francmasoneria îşi pregăteşte, de generaţii, adepţii. Pentru Sadoveanu, Masoneria a fost schela pe care „faurul aburit” şi-a desfăşurat geniul creator, clădind naţionalul etnic pe universaliile unei lumi arhaice şi redând prezentului, prin această muncă de restaurator, patina arhietipalităţii lui. Lucrând pe această schelă, ca toţi cei care au făcut jurământ de credinţă trecutului (şi aici îi putem aminti pe Asachi, Creangă, Eminescu, Hogaş n.n.), Sadoveanu a edificat lumea satului românesc pe piedestalul arhetipal al „lumii vechi”. Iar pe acest piedestal, romancierul a săpat pentru eternitate preceptul masonic (atribuit lordului Chesterfield) atât de drag lui Sadoveanu: „Morţii poruncesc celor vii.”

Rândurile de mai sus nu vor reuşi să limpezească tema abordată, complexitatea personalităţii sadoveniene şi complexitatea vremurilor pe care le-a trăit scriitorul necesitând o analiză mult mai aplicată. Se ştie, de exemplu, că în anul 1936 Sinodul Bisericii Ortodoxe a dat o hotărâre prin care acuza masoneria şi că în arhive se păstrează o scrisoare a lui Sadoveanu către un mitropolit din Oltenia în care explica poziţia sa faţă de credinţa strămoşească, din aşezarea masonică. Se ştie, de asemenea, că pătrunderea comunismului în Rusia şi, mai apoi, după 1944, în ţările din Sud-estul Europei ţine de o susţinere occidentală, de un experiment pus la cale de masonerie. Din acest punct de vedere, ralierea la noul regim putea fi, pentru Marele Maestru al Francmasoneriei Române Mihail Sadoveanu, o comandă venită din afară. Pe de altă parte, aşa cum amintea Vasile Lovinescu, activitatea masonică a vârfurilor culturii, politicii şi vieţii spirituale româneşti a putut masca ceva mai adânc, anume racordul predaniei unui centru spiritual străvechi ce a existat pe pământul Daciei (şi care a fost activ, sub o formă discretă, până spre secolul XX), cu tradiţia francmasoneriei.

Din volumul Marele Secret Masonic semnat de Louis-Marie Oresve, mason de gradul 33, mi se limpezeşte o temă pe care o semnalează la un moment dat şi Vasile Lovinescu: Europa Unită ca năzuinţă de a reconfigura Marele Imperiu. Instanţele conducătoare masonice din fiecare ţară ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat poartă denumirea de „Supremul Consiliu al Sfântului Imperiu”. Imperiul, spune autorul, „este sistemul politic cel mai adecvat pentru asigurarea păcii universale, puterea sacerdotală şi regală fiind supuse suveranităţii spiritului. Referirea la Sfântul imperiu trebuie înţeleasă ca referire la planul principiilor şi nu al reprezentării istorice. (…) Scopul Ritului Scoţian Antic şi Acceptat este un proiect politic în sensul nobil al termenului: reinstaurarea Sfântului Imperiu”. Nu ştiu câţi europarlamentari au acces la înţelegerea planului principiilor, dar criza prin care trecere acum lumea are o componentă majoră cu referire la viaţa de zi cu zi, la lumea reală. Este frumos să gândeşti totul din aşezarea suveranităţii spiritului (vezi „Fenomenologia spiritului” a lui Hegel), dar reacţiile maselor sunt imprevizibile şi planurile croite în cabinetele europene s-au lovit adesea de stavila mulţimii.

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.