Rezumat:

La Schimbarea la Faţă de pe Muntele Tabor, spune Sfântul Grigorie Palama, nu Hristos S-a schimbat, pentru ca El a fost deplin de la început, ci de pe ochii celor trei apostoli (Ioan, Petru şi Iacob), au fost ridicate vălurile, astfel încât să-L poată vedea în Slava Sa. Sfântul Grigorie Palama a conturat, în secolul al XIV-lea, ca urmare a disputelor iscate de natura luminii (creată sau increată), pe care o vedeau misticii isihaşti în timpul stărilor de extaz, conceptul energiilor necreate ale lui Dumnezeu, energii ce se revarsă din Fiinţa Lui. Vom vedea cum misterul Schimbării la Faţă de pe Tabor poate fi apropiat înţelegerii noastre prin folosirea conceptelor de niveluri de Realitate şi Terţ Ascuns, conturate de Basarab Nicolescu, dar şi cum viziunea transdisciplinară se desparte, la un moment dat, de cea creştină, în centrul căreia stă Iisus Hristos, pentru teologia creştină această Persoană fiind Principiul Absolut.

Cuvinte cheie: Schimbarea la Faţă, energii necreate, niveluri de Realitate, Terţ Ascuns, Transdisciplinaritate.

Summary :

Saint Grigorie Palama says that ,on Trasfiguration , it was not Christ that changed as He was complete from the very beginning, but the veils were raised from the three Apostles’eyes (John, Peter and Jacob), so that they might see Him in His glory . Following the controversies brought about by the nature of light , created or non-created, which the mystical hesychasts used to see during their moods of extasy , Saint Grigorie Palama outlined ,in the XIV th century ,the concept of God’s non-created energies that pour out of His Being. We’’ll see how the mistery of Transfiguration from the Tabor can be brought to our understanding through the concepts of the Reality levels and Hidden Third , outlined by Basarab Niculescu ,but also how the transdisciplinary vision is separated .at a certain moment , from the Christian one, in whose centre there is Jesus Christ , and for the Christian theology this Person is The Absolute Principle.

Key words : Transfiguration, non-created energies, levels of Reality, The Hidden Third, Transdisciplinarity

„Şi, după şase zile, îi ia Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi-i duce sus, pe un munte înalt, deoparte. Şi s-a schimbat la chip înaintea lor şi faţa Lui a strălucit ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina. (…) Pe când încă mai vorbea, iată, un nor luminos i-a umbrit şi, iată, un glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu cel preaiubit, în care Mi-am găsit bucuria: ascultaţi-L».”¹

Abordarea teologică

Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe muntele Tabor ne-a revelat Slava Fiului lui Dumnezeu. „Izvora Slava dumnezeirii Lui şi, din toate mădularele Lui, a strălucit Lumina Lui, ne spune sfântul Efrem Sirul. Că nu a strălucit trupul Lui, ca al lui Moise, dinafară, ci dintr-Însul izvora Slava dumnezeirii Lui. Şi nu le-a arătat tot adâncul Slavei Lui, ci cât a îngăduit măsura luminii ochilor lor.(…) Şi s-a făcut muntele ca o biserică. Şi a unit, întru Sine, Iisus amândouă Testamentele, pe care le-a primit Biserica. Ne-a făcut pe noi să cunoaştem că El este Dătătorul amândurora. Un Testament a primit Tainele Lui, iar celălalt a arătat Slava lucrurilor Lui. Proorocii îi mulţumeau că profeţiile s-au împlinit prin venirea Lui. (…) S-a arătat Slava dumnezeirii sale pentru ca, după ce din morţi va învia, în Slava dumnezeirii sale, să se priceapă că nu asemenea unei răpiri sau unei câştigări a luat Slava, ci era slava Lui, de mai înainte de veci, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, precum a zis, când mergea spre patima cea de bunăvoie: „Părinte, proslăveşte-Mă cu Slava pe care o aveam la Tine, mai înainte de a fi lumea” ²

Există o întreagă teologie care a crescut, de-a lungul secolelor, în jurul evenimentului de pe Tabor, dar am preferat să exemplificăm acest tip de abordare folosindu-ne de câteva fragmente dintr-un studiu semnat de Roxana Cristian, unul din discipolii lui Vasile Lovinescu.

Criteriile alegerii celor trei (Petru, Iacob şi Ioan), care-l urmează cel mai dinaproape pe Domnul Hristos, ne aminteşte autoarea citată, vor rămâne pururi necunoscute raţiunii umane, “afară numai dacă n-au avut în vedere tocmai slăbiciunile noastre omeneşti, golurile pe care numai Izvorul cel fără de moarte le-ar fi putut umple şi vindeca. Desigur, cei trei mai pot fi consideraţi, dacă gândim în logica omenească, elita ucenicilor, căci alcătuiau grupul cel mai apropiat de Iisus. Pe ei i-a chemat în aceeaşi vreme de pe malul Tiberiadei, pe ei i-a luat aproape de El în grădina Ghetsimani, înainte de Patimi, ei I-au cerut lui Iisus să pogoare foc din cer ca să distrugă satul samaritenilor ce nu L-au primit („Lc. 9, 52-55”). Dar vedem că aleşii dintre aleşi dau semne de puţinătate în toate trei domeniile: corporal, psihic şi spiritual. Trupeşte şi sufleteşte, spun sfinţii părinţi, ucenicii erau osteniţi de urcuşul muntelui şi de lungimea rugăciunii lui Iisus, aşa încât îi cuprinde somnul. „Petru şi tovarăşii lui erau îngreunaţi de somn” (Lc. 9, 32). Spiritual, ei trec dintr-o spaimă în altă spaimă, căci nu suportă, spun evangheliştii, nici Lumina în care le apare Fiul, „atât de mare spaimă îi apucase” (“Mc. 9, 6”) şi nici Norul şi glasul Tatălui, ”când au auzit ucenicii au căzut cu feţele la pământ şi s-au înspăimântat foarte tare” („Mt. 17, 6”). Dar Domnul era cu ei. Şi când erau mai slabi, i-a făcut mai puternici! Când erau adormiţi, i-a trezit! Când erau căzuţi la pământ, S-a atins de ei şi le-a zis: „Sculaţi-vă, nu vă temeţi!” („Mt. 17, 7”). Şi când s-au dovedit mai ignoranţi şi mai neînţelegători, le-a încredinţat şi chiar a ascuns în ei Taina veşniciei pe care abia Împăratul Ceresc, Duhul Adevărului, le-o va dezvălui, dar niciodată nimănui cu totul, fiind nesfârşită. (…) Învăţătura harică se înrădăcinează însă diferit în ucenicii de pe Tabor. Cândva, cineva (Vasile Lovinescu) a observat într-una din icoanele Schimbării la faţă că înseşi razele ce ies din mandorla Domnului ating diferit pe cei trei apostoli; pe unul la şold, parcă după metoda Îngerului cu care s-a luptat alt Iacob (altădată), pe altul la călcâi, rectificându-i statura spirituală şi pe al treilea la ochi şi acesta este Petru care arată cu o mână în sus, dar cu cealaltă pare să-şi apere ochii de lumina orbitoare. În epistola a doua, când descrie modul în care s-a transmis învăţătura despre Schimbarea la Faţă, el zice: „…v-am făcut cunoscut …, nu întemeindu-ne pe nişte închipuiri (facultăţi sensibile, imaginative, de reflexie, n. n)…, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri („ochii certitudinii”) Slava Lui” (“2 Petru 1, 16-18”). După Înviere însă ucenicii au cunoscut „Adevărul certitudinii”, care a fost pecetluit la Cincizecime prin pecetea Duhului Sfânt pogorât asupra lor. Atinşi de energiile dumnezeieşti, ucenicii, chiar şi fără să înţeleagă nimic, deoarece esenţa însăşi a dumnezeirii rămâne de-a pururi incomunicabilă, sunt aspiraţi, pe raze/căi diferite, în vibraţia Vortexului Sferic luminos. „Lumina iradiată din propria Ei natură şi alimentată din Ea însăşi” îi străluminează şi pe ei. (…) Iacob şi Ioan devin martorii interiorizaţi ai preschimbării materiei. Chiar la prima spaimă spirituală, atunci când Faţa lui Iisus a strălucit ca soarele, ei n-au mai rămas în picioare, ci au căzut de pe „culmea muntelui minţii lor”(Vladimir Lossky), trăind eşecul înţelegerii omeneşti. Este ilustrarea unui element a ceea ce Teologia numeşte cale negativă, dar nu atât urmărind treptele unei cunoaşteri superioare, supra sau antinaturaliste, corespunzând acelei „docte ignoranţe”, cât conştiinţa eşecului cunoaşterii omeneşti, pentru a face loc trăirii unei realităţi de dincolo de posibilităţile umane. Sf. Grigorie de Nyssa spune: „Adevărata cunoaştere este descoperirea că a vedea constă în a nu vedea”. Totuşi, „vederea în Duh”, superioară şi teologiei negative, ucenicii nu o vor avea decât prin „unirea nemijlocită” când, după Înviere, Domnul le va da Duh Sfânt şi când Însuşi Duhul Sfânt se va pogorî în ei.”³

În timpul vieţii sale Sfântul Pavel a avut mai multe experienţe mistice, care au urmat celei de pe drumul Damascului, iar teologul francez François Brune apropie aceste experienţe de Schimbarea la Faţă. Astfel, în urma celor trăite, Sfântul Pavel intră în cercul apostolilor ce au asistat la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului petrecută pe muntele Tabor. Pe de altă parte, observă teologul citat, de-a lungul secolelor, o întreagă serie de mistici au avut experienţe asemănătoare: Therese Neumann, Therese din Lisieux, Juan Diego, Sundar Singh, Sfânta Caterina din Siena, mistica germană Anne-Marie Lindmayr, Bambang Dwi Byantoro (primul preot ortodox din Indonezia), André Levet. În urma experienţelor extatice, sfântul poate deveni luminos, întocmai ca Hristos în timpul Schimbării la Faţă, iar cazurile ce susţin această posibilitate sunt atestate începând de la Părinţii din pustie, până la Sfântul Simion Noul Teolog, Sfântul Serafim de Sarov sau, mai aproape de noi, unii călugări de la Athos, ca Siluan sau Paisie. Toate aceste experienţe pot fi subsumate afirmaţiei lui Ruysbroek Admirabilul: „Dumnezeu în noi îl primeşte pe Dumnezeu care vine spre noi. Dumnezeu este cel care-l contemplă pe Dumnezeu. Stările de EHM sau de extaz pun stăpânire pe om prin surprindere, ele neputând fi atinse prin meditaţie sau prin rugăciune”.

Chipul omenesc al lui Hristos era plin de Dumnezeu de-a lungul întregii sale vieţi pământene şi, în însăşi această înfăţişare, el păstra rangul care-l făcea egal cu Dumnezeu. „Hristos, în calitate de „chip omenesc al lui Dumnezeu”, putea foarte bine, încă de la început, ca şi acum, să se bucure în continuare de egalitatea sa cu Tatăl. Nu trebuia să se „golească” de firea sa dumnezeiască pentru a se întrupa. (…) Pentru Părinţii greci şi orientali, Hristos, în mod normal, nu ar fi trebuit nici să sufere, nici să îmbătrânească, nici să moară. Din cauza acestei uniri, Hristos s-a născut deja în starea sa de slavă, cea de care se bucură după Înviere”.

Folosind imaginea hologramei şi mergând pe urmele gândirii Sfântului Apostol Pavel, François Brune afirmă: „întregul univers este în fiecare dintre noi, iar noi suntem toţi cu acest întreg univers în Hristos, devenit om în mijlocul nostru, al tuturor. Ceea ce se petrece în fiecare dintre noi atinge întregul univers; ceea ce se petrece în Hristos îl atinge pe fiecare dintre noi. Efectul de iubire al lui Hristos pentru a depăşi clipă de clipă suferinţa întrupării şi patimile sale acţionează în chip tainic, dar real, în fiecare dintre noi, ca o sămânţă ce încearcă să crească spre lumină, ca un izvor care nu cere decât să ţâşnească, precum un impuls interior care poate deveni al nostru dacă vrem cu adevărat. Nu doar prin sacramente ne transfuzează Hristos această putere ca să nu slăbim în iubire, ci foarte direct prin însăşi fiinţa sa, care este, în acelaşi timp, a noastră, pentru că totul este creat în el”. Acest mister al unirii noastre cu Hristos este baza necesară transformării noastre de către Hristos. În rugăciunea sacerdotală din „Evanghelia după Ioan”, Mântuitorul spune: „Părinte Sfinte, întru numele Tău păzeşte-i pe cei pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una aşa cum suntem noi… Şi slava pe care Tu mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor, pentru ca ei să fie una, aşa cum Noi una suntem („Ioan 17, 11 şi 22”).” Dincolo de mulţimea de persoane, noi trebuie să formăm o singură şi unică fiinţă, într-un exemplar unic, aşa cum Hristos şi Tatăl nu sunt decât o singură şi unică fiinţă. (…)

Prin efectul firii dumnezeieşti a lui Hristos asupra firii sale omeneşti, aceasta scapă limitelor timpului şi spaţiului şi accede la un nivel de realitate dincolo de simţurile noastre, unde totul poate să fi fost creat cu adevărat în Hristos. Holograma adună probabil tot universul, nu doar în spaţiu, ci şi în timp. Holograma este probabil holocronă.(…) Când rugăciunea noastră este adevărată, înseamnă că în noi, şi împreună cu noi, se roagă Hristos, adică îl iubeşte pe tatăl său, în noi şi cu noi.(…) Când Sfântul Pavel spune: „Voi sunteţi trupul lui Hristos”(„1 Corinteni 12, 27”), afirmaţia trebuie înţeleasă la propriu oricât de nebunească ne poate părea ea. Dacă tot ce facem bine sau rău coincide, dincolo de timp şi de spaţiu, cu viaţa lui Hristos, înţelegem mult mai bine că săvârşirea euharistiei ne poate pune în contact imediat cu moartea şi cu învierea lui.”⁴

Pe Tabor, în timpul Schimbării la Faţă a Mântuitorului se manifestă cinci nivele de Realitate: cele trei nivele de Realitate la care au acces apostolii, aşa cum bine a observat cândva Vasile Lovinescu, un al patrulea nivel de Realitate, la care au acces Moise şi Ilie şi un al cincilea nivel de Realitate, la care are acces Iisus. Dar acest ultim nivel de Realitate le transfigurează pe toate celelalte, firea omenească a lui Hristos, îndumnezeită, având acces la un nivel de realitate dincolo de simţurile noastre. Dar pentru că noi sun tem, în adânc, trupul lui Hristos, avem, la rându-ne, prin rugăciunea adevărată, acces la acel nivel de realitate, aşa cum se întâmplă cu sfinţii.

Abordarea transdisciplinară

Gândirea transdisciplinară conturată de Basarab Nicolescu statuează axioma ontologică conform căreia există mai multe niveluri de Realitate. Realitatea, afirmă autorul citat, nu este omogenă ci pluristratificată, fiecare nivel al ei având propriul set de legi, diferite de cele ale celorlalte niveluri. Basarab Nicolescu distinge între Realitate (înţeleasă ca un construct ideatic), şi Real (ceea ce este dar nu poate fi niciodată cunoscut în totalitate), între nivelurile de Realitate şi dincolo de ele existând o zonă de non-rezistenţă, asociată cu sacrul, zonă ce nu poate fi prinsă de experienţele, reprezentările, descrierile, imaginile sau formalizările matematice, dar care face posibil fluxul de informaţie ce traversează toate nivelurile de Realitate, asigurându-le coerenţa şi autoconsistenţa. Logica terţului inclus recunoaşte existenţa unui al treilea termen, T, ce este în acelaşi timp A şi non-A, Basarab Nicolescu făcând distincţia între terţul inclus logic, teoretizat de Ştefan Lupaşcu, terţul inclus ontologic, în care operatorul logic este corelat saltului dintr-un nivel de Realitate în altul, şi Terţul Ascuns, care joacă un rol vital în interacţiunea dintre Obiectul transdisciplinar („ansamblul nivelurilor de Realitate şi zona sa complementară de non-rezistenţă” ) şi Subiectul transdisciplinar ( „ansamblul nivelurilor de percepţie şi zona sa complementară de non-rezistenţă” ), întrucât face posibilă, prin zona de transparenţă absolută, comunicarea dintre fluxul de informaţie ce străbate lumea exterioară şi fluxul de conştiinţă ce traversează universul interior.

Există, afimă Basarab Nicolescu, o complexitate orizontală, a unui singur nivel de Realitate, inerentă fiecărei discipline şi o complexitate verticală, pusă în lumină de transdisciplinaritate, prin traversarea mai multor niveluri de Realitate prin mijlocirea logicii terţului inclus. „Realitatea depinde de noi: ea este plastică”⁵, este „ceea ce rezistă experienţelor, reprezentărilor, descrierilor, imaginilor ori formalizărilor noastre matematice”⁶, spre deosebire de Real („ceea ce este”, dar nu poate fi niciodată în totalitate cunoscut). Realitatea nu este structurată ierarhic; nu există un nivel de Realitate privilegiat, întrucât fiecare nivel de Realitate este ceea ce este datorită celorlalte niveluri de Realitate existente.

„Omul este veriga ce lipseşte diferitelor nivele de Realitate”⁷. Dintre ternarele propuse de Basarab Nicolescu vom aminti două: 1. niveluri de cunoaştere, niveluri de înţelegere, niveluri de fiinţă; 2. niveluri de spiritualitate, niveluri de materialitate, niveluri de non-dualitate⁸.

„Singurul sens pe care îl pot da verticalităţii omului este perceperea diferitelor nivele de Realitate.” ⁹

Dacă parcurgi cu atenţie paragrafele ce reflectă abordarea teologică a Schimbării la Faţă, începi să înţelegi mai bine abordarea transdisciplinară, mai ales când ea vorbeşte despre niveluri de cunoaştere, înţelegere, fiinţă sau despre niveluri de spiritualitate, materialitate, non-dualitate. Lumina taborică este lumina necreată, expresie a energiilor necreate, a căror concept a fost conturat de Sfântul Grigorie Palama, în secolul al IV-lea. Ce tip de lumină văd misticii athoniţi în stările lor de extaz, s-au întrebat teologii, lumină creată sau lumină necreată? Prin Sfântul Grigorie Palama Biserica Ortodoxă a dobândit conceptul energiilor necreate care se revarsă din fiinţa lui Dumnezeu, fiinţă care, în sine, rămâne incognoscibilă. Pe multele Tabor lumina necreată ce izvora din trupul lui Hristos, arătat acum în Slavă, a invadat toate celelalte niveluri de realitate: nivelul de realitate al lui Moise şi Ilie, apăruţi, în chip minunat în preajma Domnului, dar şi nivelurile de realitate ale celor trei ucenici. Spun niveluri pentru că fiecare dintre ei, aşa cum am văzut, a primit diferit lumina necreată. Iisus, observă Sfântul Grigore Palama, nu se putea schimba în ceva ce nu era înainte. El a fost întreg de la început, de la naşterea din fecioară, dar pe Tabor ochii trupeşti, dar mai ales ochii duhovniceşti ai apostolilor au fost lăsaţi să vadă. „Nu ochiul trebuie deschis, ci vederea”, spunea într-un vers poetul Nichita Stănescu. Lumina necreată este temeiul lumii create, care se comportă ca undă şi corpuscul. Constantin Noica amintea de contradicţia unilaterală. Numai orbirea apostolilor contrazice lumina necreată, pe când aceasta îi strămută din firea lor, deschizându-le poarta chipului lui Dumnezeu din ei. În lumea Realului la care avem acces în starea de veghe, nivelurile de realitate sunt clar diferenţiate, fiecare având propriul set de legi, diferite de cele ale celorlalte niveluri. Dar lumina taborică dă seamă de ceea ce Basarab Nicolescu numeşte „zonă de non-rezistenţă”, de transparenţă absolută, asociată sacrului. Acum intră în joc „Terţul Ascuns”, care joacă un rol vital în interacţiunea dintre „Obiectul transdisciplinar” („ansamblul nivelurilor de Realitate şi zona sa complementară de non-rezistenţă”), şi „Subiectul transdisciplinar” („ansamblul nivelurilor de percepţie şi zona sa complementară de non-rezistenţă”), întrucât face posibilă, prin zona de transparenţă absolută, comunicarea dintre fluxul de informaţie ce străbate lumea exterioară şi fluxul de conştiinţă ce traversează universul interior.

Lumina taborică face cu putinţă ca fluxul de informaţie ce străbate lumea exterioară şi fluxul de conştiinţă ce traversează universul interior să fie, în adânc, una. Zona de rezistenţă absolută, ce leagă Subiectul de Obiect, nivelurile de Realitate şi nivelurile de percepţie este, observă Emanuela Ilie, „deopotrivă transcendenţă imanentă şi imanenţă transcendentă. (…) În acest sens sacrul apare ca sursa ultimă a valorilor noastre.”¹⁰

Pe de altă parte, ni se atrage atenţia că transdisciplinaritatea nu este nici religioasă nici areligioasă ci transreligioasă, iar lumina semnifică trecerea speciei umane la un alt nivel de Realitate, nivel care, subliniem noi, a fost prefigurat pe Tabor. Cea de-a treizecea teoremă poetică conturată de Basarab Nicolescu sună aşa: „Învăţătorul lăuntric este mesagerul fiinţei. Ceilalţi Învăţători sunt mesagerii mesagerului”. Să ne amintim că la întrebarea „cum cunoaştem”, Sfântul Augustin răspunde: prin Hristosul lăuntric, în care ne-am îmbrăcat la botez. Şi tot în teoremele poetice citim: „Rezonanţa tuturor nivelurilor de Realitate – naşterea terţului tainic inclus. (…) Terţul tainic inclus este ca şi lumina: mişcarea lui este aceeaşi în toate sistemele de referinţă. (…) „A vedea” înseamnă ternarul luminii Raţiunii: lumina fizică, lumina sufletului şi lumina neagră a fără-fundului. Una fără celelalte este oarbă. (…) Limbajul lui Iisus este cel al terţului tainic inclus. De aceea a fost răstignit”¹¹

Creştinism şi transdisciplinaritate

Mântuitorul a spus : „Eu sunt Calea, adevărul şi Viaţa”, „Eu sunt lumina lumii” iar de la Hristos încoace adevărul nu mai este un concept ci este dumnezeu-omul, Hristos fiind sensul cosmosului, şi, implicit, al omului. Miracolul, afirmă Basarab Nicolescu, este „acţiunea, conformă legilor, a unui nivel de Realitate asupra altui nivel de Realitate.” Miracolul Schimbării la Faţă de pe Tabor a făcut posibilă naşterea spirituală a celor trei apostoli, anunţând şi Învierea, cu trupul de slavă, a Mântuitorului. Pe Tabor, ne atrage atenţia Florin Mihăescu, „pe lângă lumina albă a hainelor (poate a corpului glorios), pe lângă lumina orbitoare a soarelui de pe faţa lui Iisus mai apare şi o a treia lumină, a norului luminos ca un văl: e lumina divină încreată pe care omul n-o poate vedea decât indirect. În acelaşi nor luminos l-a „văzut” Moise pe Dumnezeu pe muntele Sinai. (…) Lumina aceasta va mai apare şi la sfârşitul lumii, ca semn al unui „Cer nou şi pământ nou”, când Iisus va spune despre sine: „Eu sunt Rădăcina şi sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” („Apocalipsa 22,6”). (…) Schimbarea la Faţă este pentru spiritualii lumii creştine motivul principal şi modelul meditaţiei lor, iar lumina increată ţelul ultim al „viziunii lor” (via contemplativa). În ele îşi vor găsi isihaştii realizarea păcii interioare pentru rugăciunea inimii, prin ele vor ajunge ei la îndumnezeire. (…) Schimbarea la Faţă rămâne momentul atemporal de mare mister al vieţii lui Iisus şi al Bisericii răsăritene”. ¹²

Nu există, accentuează Basarab Nicolescu, o cultură privilegiată în raport cu celelalte, aşa cum nu există un nivel de Realitate privilegiat. Pentru creştini însă cultura privilegiată este cea iudeo-creştină şi nivelul de Realitate privilegiat este Fiinţa, Una în Trei Persoane (Tatăl, Fiul, Sfântul Duh), din care se revarsă asupra creaţiei energiile necreate. „Pe Dumnezeu, afirmă Sfântul Irineu, nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”.

„Dumnezeu este lumină, afirmă sfântul Grigorie Palama în scrierea „Împotriva lui Akyndin”, nu după esenţa Sa, ci potrivit energiei Sale”, experienţa divină fiind dată fiecăruia potrivit vredniciei şi puterii sale. De aceea, pe Tabor, cei trei apostoli au receptat în mod sensibil diferit Schimbarea la Faţă. a Mântuitorului. În momentul întrupării, ne aminteşte Vladimir Lossky, „lumina divină a fost concentrată în Dumnezeu-Omul, în care dumnezeirea s-a sălăşluit trupeşte, potrivit celor spuse de apostolul Pavel. Această lumină a divinităţii, slava care îi aparţine lui Hristos în virtutea naturii sale divine, este cea pe care apostolii au putut-o contempla în timpul Schimbării la Faţă. Dumnezeu -Omul nu a suferit nicio schimbare pe Muntele Taborului, însă pentru apostoli aceasta a fost o ieşire din timp şi spaţiu, o întrezărire a realităţilor veşnice. <Lumina Transfigurării Domnului, spune Sfântul Grigorie Palama, nu are nici început şi nici sfârşit; ea rămâne necircumscrisă (în timp şi spaţiu) şi imperceptibilă pentru simţuri, deşi a fost contemplată… însă aici ucenicii Domnului au trecut din trup în spirit prin transmutarea simţurilor lor>. (…) Această lumină nu este nici materială, nici spirituală, ci divină şi necreată”¹³

În manifestul său, Basarab Nicolescu pledează pentru „religia iubirii ca factor de transgresiune a individului şi a umanului, ca înscriere în transuniversal chiar. Noul „homo sui transcedentalis” care se vrea „născut din nou” prin intermediul transdisciplinarului trebuie să transgreseze nivelurile de Realitate prin intermediul şi cu conştiinţa că dincolo se află mai ales iubire”¹⁴. Un Eros extraordinar, neaşteptat şi surprinzător traversează nivelurile de Realitate şi nivelurile de percepţie, afirmă Basarab Nicolescu, dar pentru noi, creştinii, acest Eros este Agapé, este Iubirea Întrupată. Din iubire de oameni s-a întrupat Hristos, din iubire a făptuit minuni, a propovăduit, s-a răstignit, a înviat cu trupul, făcându-se începătura învierii noastre. Iar din cele trei virtuţi creştine (credinţa, nădejdea şi iubirea), cea mai mare, ne încredinţează Apostolul Pavel, este iubirea. Transdisciplinaritatea nu poate accepta nici o cultură privilegiată, nici o religie privilegiată, nici un nivel de realitate privilegiat, de vreme ce fiecare nivel de Realitate este ceea ce este datorită celorlalte niveluri de Realitate existente. „Transdisciplinaritatea este o nouă cale iniţiatică, care integrează fundamentele vechilor tradiţii ezoterice şi ale ştiinţei contemporane, înnoindu-le limbajul; o cale vizionară şi operativă, care se adresează celor mai deschise conştiinţe trezite şi care trasează linii riguroase de acţiune. Introducând rigoarea în inima gnozei, aceasta va evita derivele şi delirurile gen New Age. Creând punţi între ştiinţele exacte şi ştiintele umaniste, între ştiinţă şi Tradiţie, între gândirea ştiinţifică şi gândirea simbolica, între cunoaştere şi fiinţă, Transdisciplinaritatea tinde către unitatea cunoaşterii, trecând prin etapa obligatorie a autocunoaşterii. Dacă adăugam acestui tablou imaginea lui „homo interogans”, înaintarea în interogaţie constituind veritabila atitudine transdisciplinară – cu pandantul refuzului oricărui „definitiv“ teoretic or ideologic – avem, în linii mari, conturată soluţia-cale pe care Basarab Nicolescu o propune pentru depăşirea „crizei de motivaţie“ a omului contemporan şi a regăsirii echilibrului interioritate/exterioritate.” ¹⁵

Într-un interviu pe care i l-a luat lui Basarab Nicolescu pentru revista online „Oglindanet”, patrologul Cristian Bădiliţă interpretează transdisciplinaritatea ca o viziune „<autotranscendentalistă>, ca pe un avatar interesant al gnozei” afirmând că o respectă ca un sistem intelectual-spiritual, dar n-o poate asuma la nivel existenţial deoarece, „spre deosebire de teologia creştină, întemeiată pe comuniunea mistică, profundă, cu persoana lui Isus, dumneavoastră propuneţi o metodă epistemologică, mai rafinată decât sistemele epistemologice ale ştiinţei clasice, dar ineficientă existenţial, din punctul de vedere al unui creştin.”

„Nu ţin să fiu recunoscut ca un gânditor compatibil cu ortodoxia pentru simplul motiv că transdisciplinaritatea nu este o religie, ci o metodologie, adică un logos al metodelor”, se apără Basarab Nicolescu, un logos ce îmbină ontologia (prin postulatul nivelurilor de Realitate), logica (prin postulatul logicii terţului inclus) şi epistemologia (prin postulatul complexităţii). „Terţul Ascuns, care mediază interacţiunea între Obiect şi Subiect, este o consecinţă a acestei metodologii. Aici rezidă forţa transdisciplinarităţii – în legătura între ontologie, logică şi epistemologie. Şi această forţă îi permite să se propună ca limbaj terţ, de dialog, între domenii ale cunoaşterii care altfel, văzute prin propria lor metodologie, sunt strict incompatibile. Este cazul precis al ştiinţei şi religiei. Deci transdisciplinaritatea nu este o religie şi nici măcar o <gnoză>. (…) Putem imagina o hermeneutică transdisciplinară şi transreligioasă care să aibă ca centru persoana lui Isus Cristos.”

Teologia creştină, aminteşte Cristian Bădiliţă, „se înrădăcinează în persoana lui Isus Cristos, iar această persoană este principiu absolut. Dumneavoastră însă, prin teoria nivelurilor de realitate pe care o propuneţi, introduceţi un „nou principiu de Relativitate”, care sună aşa: Nici un nivel de realitate nu constituie un loc privilegiat din care să putem înţelege celelalte niveluri de realitate. Acest principiu de relativitate este fondator al unei noi perspective asupra culturii, religiei, politicii, artei, educaţiei, vieţii sociale. Înţelegem că nici o cultură şi nici o religie nu poate constitui locul privilegiat din care să putem judeca celelalte culturi şi religii. Fiinţa umană, în totalitatea ei deschisă, este locul fără de loc al transculturalului şi al transreligiosului, adică ceea ce traversează şi depăşeşte culturile şi religiile”¹⁶.

Într-un alt interviu acordat, de rândul acesta, scriitorului Cassian Maria Spiridon, Basarab Nicolescu face următoarea afirmaţie: „Terţul tainic inclus nu este Dumnezeu dar este, în acelaşi timp, ceva care e şi de natura Tatălui şi de natura Fiului şi de natura Sfântului Duh”¹⁷, iar în altă parte face distincţia între religia creştină şi teologia creştină care, susţine el, ar transcende confesiunile (catolică, ortodoxă, protestantă). “Principiul meu de Relativitate se aplică doar religiilor şi nu teologiilor. Religiile implică participarea unor niveluri de Realitate pe când teologia ortodoxă se situează în întregime în zona Terţului Ascuns.” Îndrăznim să spune că „Terţul tainic inclus” poate fi apropiat de conceptul de energia necreată a lui Dumnezeu, aşa cum a conceptualizat-o Sfântul Grigorie Palama.

Mântuitorul nu S-a întrupat pentru a adăuga lumii încă o religie ci pentru a aduce omului un nou mod de a fi – viaţa întru „Împărăţia lui Dumnezeu”, dar ne-a avertizat că accesul la această viaţă nu se poate face fără El, cu alte cuvinte că El este poarta pe care putem intra în Împărăţia Tatălui. Şi atunci ne vine pe buze întrebarea: Se poate împăca, în adânc, viziunea transdisciplinară cu viziunea creştină? Înclinăm să răspundem că nu.

Bibliografie

1. *** Revista Scrieri şi Studii Tradiţionale (Caietele cenaclului Vasile Lovinescu– Hyperion), nr. 11, Editura Pontifex, Bucureşti, 2009.

2. *** Revista Convorbiri literare, anul CXXXIII, serie nouă, martie 1999, nr. 3 (39).

3. Proloagele, îmbogăţite de arhim. Benedict Ghiuş,1991Noul Testament, Evanghelia după Matei, 17, 1-6. Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009.

4. Basarab Nicolescu, Ce este realitatea? Reflecţii în jurul operei lui Stéphane Lupasco, Editura Junimea, Iaşi, 2009.

5. Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, Editura Junimea, Iaşi, 2007.

6. Basarab Nicolescu, Teoreme poetice, Editura Junimea, Iaşi, 2007.

7. Basarab Nicolescu, De la Isarlîk la Valea Uimirii, vol.I şi II, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011.

8. Emanuela Ilie, Basarab Nicolescu eseu monografic, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009.

9. Florin Mihăescu, Roxana Cristian, Minima Spiritualia, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1995.

10. Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995.

11. François Brune, Sfântul Apostol Pavel, mărturia mistică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2013.

    ---