Cronicile optimistului

George Călinescu (1899 – 1965) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu. Numele lui va rămâne pe vecie legat de monumentala „Istorie a literaturii române”, scrisă pentru a putea situa miracolul Eminescu în contextul literaturii în care acest geniu s-a manifestat. Avându-i ca modele pe Vasile Pârvan, Titu Maiorescu şi Ramiro Ortiz, George Călinescu afirma despre primul: „… dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleaşi renunţări”. După ce, ani la rând, este conferenţiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, din 1945 se transferă la Universitatea din Bucureşti la Facultatea de Litere care, după 1947, şi-a schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va fi scos de la catedră, în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii ’50 devine director al Institutului de Teorie literară şi Folclor, care după moarte îi va purta numele. Între anii 1952-1965 va coordona revista Institutului („Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”, fiind rechemat ca profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti abia în 1961. Din epocă datează mai multe studii reliefând preocupări diverse (estetica basmului, literatura spaniolă etc). La Bucureşti a colaborat cu prestigioasa „Revistă a Fundaţiilor Regale”, condusă de Alexandru Rosetti şi de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui şi al desfiinţării revistei, iar după aceea a publicat în revistele „Gazeta literară” (devenită mai apoi „România literară”) şi „Contemporanul”, colaborând şi la revistele „Roma” şi „Sburătorul”.

Deşi s-a manifestat ca un intelectual cu idei mai curând de stânga, în timpul dictaturii regelui Carol al doilea a publicat în „Revista Fundaţiilor Regale” ode ditirambice la adresa monarhului, iar după anul 1944 a aderat la noua ideologie comunistă, fiind directorul a trei dintre cele mai incisive publicaţii procomuniste din primii ani postbelici: „Tribuna Poporului”, „Naţiunea” şi „Lumea”. A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică şi în China comunistă, publicându-şi impresiile de călătorie („Kiev, Moscova, Leningrad”, carte apărută în anul 1949 şi „Am fost în China nouă”, volum tipărit în 1953). Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:

1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul, deşi raliat noului regim, este îndepărtat de la catedră, dar numit director la „Institutul de Teorie Literară şi Folclor”, creat special pentru el, devenit după 1965 „Institutul de Istorie şi teorie literară-George Călinescu”. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române în 1949.

2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării hruşcioviene, în care însă România lui Gheorghiu-Dej nu se grăbeşte să urmeze exemplul Moscovei. Aceste evenimente politice îl găsesc pe Călinescu în faza încercării de creaţie a unor opere în stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la stereotipiile din limba de lemn. În anul 1953 îi apare romanul „Bietul Ioanide” iar începând cu 1956 revine în publicistică printr-o rubrică permanentă („Cronica optimistului”) ţinută în săptămânalul cultural „Contemporanul”.

3. Începând cu anii 1955-1956 şi până la moarte (12 martie 1965) se va bucura de aprecieri exclusiv pozitive pentru angajarea civică şi activitatea de intelectual democrat din perioada interbelică. Îşi retipăreşte aproape întreaga operă, cu excepţia „Istoriei literaturii române”, republicată în anii ’80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru. Este înconjurat de onoruri, este premiat şi omagiat. Internat, în noiembrie 1964, cu diagnosticul ciroză hepatică se stinge din viaţă pe 12 martie 1965, lăsând în urmă, aşa cum avea să puncteze Geo Bogza „o operă fundamentală pentru cultura poporului român”.

A fost liderul unui partid de buzunar, Partidul Naţional Popular, care prin fuziuni succesive a intrat în Partidul Comunist. Iniţial această funcţie i-a fost propusă lui Lucian Blaga de Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu Dej, dar pentru că acesta a refuzat a fost îndepărtat de la catedra de filosofie a Universităţii din Cluj şi numit bibliotecar la B.C.U. filiala Cluj. În 1946 George Călinescu a fost ales deputat în parlamentul României în circumscripţia Botoşani, şi reales în toate legislaturile, până la moarte. Aflat în spital, la sfârşitul lunii ianuarie 1965 a primit delegaţia circumscripţiei electorale Răcari, alegătorii propunându-l candidat în Marea Adunare Naţională. După 1989 activitatea sa publicistică postbelică este pusă sub semnul întrebării, Călinescu fiind acuzat de colaboraţionism de către anumiţi autori, inclusiv unul dintre foştii săi asistenţi, Adrian Marino. Aceştia încep un veritabil proces de presă George Călinescu, o controversată reevaluare a operei şi vieţii sale.

În rândurile de faţă ne vom referi la volumele „Cronicile optimistului” (1964), şi „G. Călinescu – texte social politice (1944 – 1965)”, publicat în anul 1971 la Editura Politică din Bucureşti.

În prefaţa volumului apărut la Editura Politică se spune: „corelaţia factorilor obiectivi şi subiectivi a determinat ca istoria prefacerilor înnoitoare inaugurate de insurecţia din august 1944 să consemneze adeziunea şi aportul la cauza poporului a celei mai mari părţi a intelectualităţii române, a celor mai demni şi străluciţi reprezentanţi ai ei. Printre aceştia se situează şi George Călinescu. Apreciind data de 23 August ca „a doua naştere” a sa, marele scriitor cetăţean s-a înregimentat din primul moment, cu întregul său patos creator, în lupta pusă în slujba nobilelor şi înaltelor idealuri ale poporului său”. Limbă de lemn, fraze pompoase, neadevăr; Călinescu, alături de alte câteva vârfuri ale culturii române reprezentau excepţia; crema intelectualităţii s-a opus instaurării socialismului în România şi a sfârşit în temniţele comuniste. Pe 15 septembrie 1944, în primul număr al ziarului „Tribuna poporului”, Călinescu scria: „Ar fi o lipsă de spirit civic, acum, la începutul noii ere democratice, să stăm la o parte. Poporul intră în plinele sale drepturi, trebuie să vrem să fim alături de el”. Între intelectualii care colaborau cu noua putere amintim pe Iorgu Iordan, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Alexandru Graur, George Ivaşcu, Miron Radu Paraschivescu, Tudor Arghezi, Gala Galaction, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Demostene Botez, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Şerban Cioculescu, Alexandru Philippide, Petru Comarnescu, Perpesicius, Ion Frunzetti, Miron Radu Paraschivescu, O. Crohmălniceanu.

De pe patul de spital, trimitea Conferinţei scriitorilor din luna februarie a anului 1965 un Mesaj din care spicuim: „Adevăratul poet ştie să scoată din ceea ce a trăit el ceea ce este al tuturor şi, mai ales, să dea experienţelor lui sfera largă a semenilor săi, ştie a trăi în numele contemporanilor şi, prin ei, al omului universal. Visele adevăraţilor poeţi spun totdeauna direcţia în carte merge omenirea. Cred că asupra tuturor chestiunilor profesionale primează o calitate pe care trebuie s-o dezvolte orice scriitor şi anume: a fi de folos poporului”. La cea de-a XX-a aniversare a Republicii, scria, pe 21 august 1964: „Fericit acela care se naşte în acest an. Căci el va vedea, pregătită de oamenii muncii de azi, o Românie frumoasă ca Parthenonul, grandioasă ca piramidele Egiptului, bogată în miere, vin şi lapte ca străvechiul Caanan, o Românie socialistă care a topit spada şi a frânt arcul şi în convieţuire paşnică şi demnă cu toate popoarele a clădit neîncetat. Şi vor saluta cu toţii Partidul Muncitoresc Român şi pe conducătorii lui de azi, care din lanţul suferinţelor au turnat pluguri şi au apărat cu dârzenie suveranitatea patriei în frunte cu acela care merită bronzuri de Donatello sau de Michelangelo”. Iar cel care merita „bronzuri de Donatello sau de Michelangelo” era Gheorghe Gheorghiu – Dej, cel care, bolnav de cancer, a încetat din viaţă în martie 1965, urmat, la conducerea Partidului şi a ţării, de Nicolae Ceauşescu. În cuvântul de deputat al Marii Adunări Naţionale, rostit în sesiunea organizată cu ocazia încheierii colectivizării agriculturii, publicat în ziarul Scânteia din aprilie 1962, Călinescu afirma: „Admirăm ardoarea conducătorilor partidului, dorinţa lor de a ilustra prin fapte de constructori, silinţa de a confrunta cu experienţa, de a corija greşelile, de a ase sfătui cu poporul, îi admirăm în frunte cu tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, mare constructor înţelept şi patriot (disciplina având şi ea marginile ei), nu ne putem împiedica să-l iubim. (…) A scrie pentru cei mulţi este a scrie pentru multă vreme”.

Şi citatele din articolele semnate de George Călinescu în acei ani pot continua, ele cuprinzând elogii aduse muncitorimii, ţărănimii, „un imn al muncii în cinstea celui de-al doilea Congres al Partidului Muncitoresc Român”: „Hai să mergem într-o uzină, las una din cele mai mari, să înţeleagă şi muncitorii că intelectualii adevăraţi salută de pe şantiere Congresul partidului lor (…) Hai să cinstim Congresul înfăţişând priveliştea înălţătoare a muncii în regimul socialist. (…)La Uzinele metalurgice „23 August”, într-o vitrină, printre cărţi tehnice văd şi „Despre alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime” de V.I. Lenin, şi celebrul roman al lui Goncearov „Oblomov”.

Am citit iar, mărturiseşte Călinescu în articolul „Docherii ideilor” (1950), „ cu multă atenţie, luminoasa carte a lui V.I. Lenin, concisă, stringentă, întocmită după toate regulile ştiinţei. Propoziţiile ei rămân fundamentale şi exemplele date atunci când a fost scrisă par împrumutate zilei de azi. ”, „fără îndoială, Lenin a fost un om excepţional, care şi-a putut desfăşura geniul cu ajutorul maselor”, puncta autorul într-un articol din 1949, închinat marelui om de la Răsărit.

În „Cronicile optimistului”, publicate în săptămânalul cultural „Contemporanul”, în perioada 1953- 1957, tonul este mai atenuat, referirile directe la operele leniniste, la ideologia marxistă, la Stalin, lipsind. Într-un articol intitulat „Patriotismul nostru”, publicat în anul 1957, Călinescu, combătând retragerea creatorilor în turnul lor de fildeş, în singurătatea bibliotecii, afirmă: „Urcă-te în nacela un ui balon cu cărămidă, mortar şi mistrie, şi atunci vei vedea că nu poţi zidi în aer. Ce poate fi mai înălţător şi mai frumos decât lozinca de 23 August, care începe cu aceste cuvinte: Oameni ai literaturii şi artei! Poporul cere de la voi lucrări…” Repet ceea ce am spus şi în cazul lui Tudor Arghezi: aceste rânduri erau scrise în timp ce închisorile comuniste gemeau de mulţimea celor ce se ridicaseră împotriva regimului, când scriitori de primă mările ai literaturii noastre erau interzişi, când mii de cărţi publicate înainte de 1948 erau trecute la index, când manualele de istorie erau rescrise, deformându-se adevărul. Şi în tot acest timp, Călinescu perora despre „Avarul” lui Molière, despre mizantropie, despre fericire, despre muzică, Chopin, despre frumuseţea geniului, a vieţii simple. Înainte de „Cronica optimistului” Călinescu ţinuse, între anii 1933 – 1949, Cronica „mizantropului”. „Ce înseamnă să fii mizantrop? A urî oamenii? Dar ar însemna a mă urî pe mine însumi, întâi de toate! Un singur lucru e adevărat: nu-mi plac unii oameni vii, şi mă simt bine în tovărăşia cărţilor. De la o vreme însă, au început a mă plictisi şi ele.”. „ Totdeauna am fost un optimist, adică un om născut spre a-şi proiecta toate forţele sufletului către un ţel măreţ. Totdeauna, chiar când nu am ştiut limpede acest lucru, am fost stăpânit de dragoste pentru oameni. Caut şi foarte adesea câştig iubirea multora, şi, ajutată de ea, arunc spre oameni flăcări de iubire”. În acei ani de prigoană împotriva României profunde, puterea comunistă încerca să se legitimeze şi prin atragerea de partea ei a unor figuri de marcă ale literaturii româneşti între care, în prim plan, alături de Tudor Arghezi şi Mihail Sadoveanu, s-a aflat George Călinescu.

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.