Dragul meu, când vei veni pe această lume,
să nu te obosească înţelegerea faptului că micimea oamenilor
este felul lor de fiinţă,
că stomacul plin şi sexul sunt suficienta lor sferă,
că neliniştile lor iau sfârşit, când cauzele
ce le-au provocat au fost potolite.
Numai neodihnirea de spirit e rostitoare, dragul meu,
numai ea clădeşte scara către cer.
Cealaltă neodihnire, alimentată de haosul secund – socialul,
duce la moarte.
Să nu confunzi niciodată haosul prim, rădăcină a Creaţiei,
Haosul devenit Cosmos, prin puterea Creatorului,
cu haosul secund, născut de om, de-a lungul atâtor generaţii,
şi alimentat, mereu, de vieţile oamenilor.
Ni s-a spus că trebuie să înţelegem.
Ce? Micimea? Suficienţa?
S-a spus că e în noi ceva mai adânc decât noi înşine
Ce?
Dumnezeu sau instinctul?
Destinul sau soarta?
Despre voinţa de a deveni ceea ce eşti în adânc,
nu se poate spune nimic în cuvinte.
Ah, cuvintele, pietre lipsite de legea gravitaţiei.
Caută să asculţi, caută să-ţi faci datoria…
dar, vai, de cele mai multe ori,
vei înţelege că cei ce te îndeamnă să-i asculţi
îţi arată drumuri care nu sunt drumurile tale,
drumuri pe care felul tău de fiinţă nu poate păşi.
Când întâlneşti astfel de oameni,
retrage-te în linişte şi încearcă să asculţi adâncul din tine.
Aşa să faci, dragul meu.
Adevăr îţi spun:
Târziu, mult prea târziu, am învăţat eu însumi, acestea.

Dan D. Iacob