Biserica lui „nu ai voie să…”

Cum ai reacţiona dacă, într-o zi, cineva ar suna la uşa apartamentului tău şi ţi-ar spune: Uite cum vrea Dumnezeu să trăieşti, miercurea şi vinerea să ţii post, să posteşti patru perioade pe an, şapte săptămâni înainte de Crăciun, şapte înainte de Paşti, două înainte de sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel şi două săptămâni înainte de Sfânta Maria (15 august). În total, aproximativ patru luni pe an din douăsprezece la care se adaugă opt zile pe lună, în lunile fără post, miercurea şi vinerea. În final rezultă că o jumătate de an ai voie să mănânci carne, lapte, ouă, să bei vin, ţuică, iar jumătate de an poţi mânca fasole, cartofi, salate, fructe, măsline, şi altele asemenea lor, iar vinul şi peştele doar la dezlegări. Cât despre sex, în cele patru posturi rânduite este interzis, în rest e permis, dar nu sâmbătă spre duminică şi nu în ajunul marilor sărbători de peste an. Să faci milostenie cu cei săraci, să nu furi, să nu înjuri, să ajuţi Biserica, să te spovedeşti cel puţin în posturile mari, să te împărtăşeşti, să nu comiţi adulter, să nu bei şi să nu mănânci în exces, să nu… să nu… să nu…

Cum aţi reacţiona în faţa unui astfel de emisar al Domnului? Nu cumva i-aţi închide uşa în nas? Dar când aceste interdicţii vin din partea Bisericii lucrurile se schimbă puţin pentru că, nu-i aşa, Biserica este a strămoşilor noştri, a părinţilor, a bunicilor, a străbunicilor şi aşa mai departe.

Iată realitatea tristă, afirmă Claudiu Coman (n. 1987), licenţiat în teologie biblică, cu un masterat referitor la problemele de traducere din Faptele Apostolilor, într-un articol postat pe situl www.orthonews.ro: „Biserica lui Hristos, în opinia celor care propun un program de îndoctrinare religioasă, devine – aşa cum îmi spunea în urmă cu câţiva ani un profesor de teologie dogmatică –, ”Biserica lui «nu ai voie să…».” Decalogul era centrat pe „nu ai voie să..”, pe când Mântuitorul a venit cu Iubirea, cu plinătatea Harului Duhului Sfânt.

Cât despre mântuirea necreştinilor, Claudiu Coman este categoric: „orice împotrivire a omului la manifestarea harului, oriunde acesta doreşte să se manifeste, fie la creştini sau la necreştini, constituie o formă de fanatism şi răstoarnă însăşi principiile universale ale mântuirii aduse de Hristos întregului cosmos devenit liturghie continuă şi expresie totală a roadelor harice manifestate şi la noi şi la ceilalţi. Pentru că toţi suntem expresii ale iubirii lui Dumnezeu pentru om în special şi pentru creştinism în general.” Şi când te gândeşti că există, pe Athos, o mănâstire al cărei slogan este : „Ortodoxie sau moarte!”

Într-o lume secularizată Biserica lui Hristos tinde să devină, pe zi ce trece, Biserica lui „nu ai voie să…” Să nu ne mirăm atunci că tinerii nu-şi mai găsesc locul în ea, iar cei care-i mai trec pragul duminica şi la marile sărbători trăiesc un creştinism de faţadă, poporul român fiind, aşa cum se ştie, un popor aplecat mai mult asupra ritualului, a tradiţiei lui „aşa am apucat” şi mai puţin asupra credinţei sincere şi adevărate. Religiozitate şi nu credinţă, aceasta este dominanta poporului român, iar religiozitatea este o simplă pojghiţă sub care colcăie instinctele, ura, vrajba, invidia, lăcomia, iubirea de arginţi, adulterul şi altele asemenea. În aceste condiţii să nu ne mire că se fac atâtea avorturi, că populaţia satelor este „magnetizată” de băutură proastă, că prostituţia, drogurile, pornografia, homosexualitatea, lesbianismul, şi-au întins tentaculele şi în societatea românească. Bisericile sunt pline în unele zone ale ţării, dar cei care le trec pragul nu reprezintă mai mult de 10 % din populaţie. În aceste condiţii Biserica Ortodoxă acoperă, în mod real, doar două milioane de credincioşi, deşi botezaţi sunt aproape 90 % dintre români. Dar cum cele două milioane de creştini activi merg în pelerinaje, participă la marile sărbători, umplu bisericile sau pieţele la procesiuni şi slujbe arhiereşti, ele dau sentimentul fals că o ţară întreabă este creştină. Să nu ne amăgim; 90 % dintre români, asemenea celorlalte popoare europene, trăiesc după capul lor, sub presiunea facturilor de plătit, a pulsiunilor sexuale, a copiilor de crescut, a bolilor, într-un cuvânt, a vieţii lumii. Şi iarăşi ne amăgim dacă credem că Biserica mai poate recupera acest decalaj. Ea păstoreşte turma cea mică, plătitoare de pomelnice, de slujbe, de Sfinte Taine, acoperindu-se cu cuvintele evanghelistului: „Oare atunci când va veni Hristos a doua oară, va mai găsi credinţă?” Chiar aşa, oare va mai găsi? Toate semnele ne indică răspunsul NU! Sau cel puţin nu aşa cum arată credinţa acum, când este echivalată (cel puţin la români), cu religiozitatea, adică cu ritualul !

Cine este aproapele meu?, îl întreabă un om pe Iisus, după ce acesta îi spusese că trebuie să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi. Aproapele, îi răspunde Iisus, este cel căzut între tâlhari. Iar tâlharii nu sunt doar cei ce te atacă în umbra nopţii ci mai ales patimile, ispitele, relele de tot felul ce te copleşesc. Pentru a te salva ai nevoie de iubirea jertfelnică a aproapelui tău, pentru că tu, prins cum eşti de tâlhari, nu te poţi salva singur. Dar cine mai este dispus astăzi să iubească, să se pună în slujba ta? Mântuitorul asta a făcut timp de trei ani, s-a pus în slujba aproapelui căzut între tâlhari. Dar El este Iubirea, El este Dumnezeu – Iubire, şi, de la acest nivel divin, lucrurile capătă o nouă lumină.

Înainte de a se despărţi de apostoli Hristos le-a dat o nouă poruncă: „Să vă iubiţi unii pe alţii precum eu v-am iubit!”. Cu alte cuvinte, să vă îmbrăcaţi în Dumnezeu – Iubire, căci dacă nu ajungi să te laşi locuit de iubirea divină nu poţi făptui nimic trainic în această lume. A iubi cu iubirea lui Hristos înseamnă a-i acorda celuilalt libertate absolută, înseamnă a-L vindeca, a-l scoate dintre tâlhari. La Cina cea de taină Hristos şi-a invitat apostolii să-L guste, să-L bea, să-L trăiască. Grea vorbă, dar mântuitoare vorbă.

Coborând spre Ierusalim, Iisus a căzut, El însuşi, între tâlharii acestei lumi, care L-au răstignit. Fiind Fiul lui Dumnezeu el a avut puterea, pe cruce, să ia cu sine în rai un tâlhar, unul care, poate, violase, omorâse, furase, iar mai apoi, după trei zile, a avut puterea să Învie. „Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”, le-a spus apostolilor după Înviere. Iar noi putem birui lumea doar dacă ne lăsăm locuiţi de această putere a Lui.

Cât priveşte tâlharul de pe cruce, Mântuitorul L-a luat cu Sine pentru că, în agonia lui, S-a întors spre Hristos. Noi nu avem puterea să ne mântuim de tâlharii – patimi, dar îmbrăcaţi în Hristos dobândim această putere, o dobândim de la cel care, aşa cum ne-a încredinţat, are toată puterea. Pe Tabor nu Hristos s-a schimbat la faţă, ne atrage atenţia Sfântul Grigore Palama, pentru că El nu putea să se schimbe în ceva ce nu era înainte (de vreme ce era Totul), ci ucenicilor li s-a luat un văl de pe ochii duhovniceşti, spre a-L putea vedea, vremelnic, în slavă. Nu-L poţi vedea pe Hristos în slavă decât dacă ai fost scos dintre tâlhari. De aceea este esenţială despătimirea, în-copilărirea, surâsul, iubirea jertfelnică, neatârnarea (să nu atârni greu, să nu urăşti, să nu fii gelos, să nu fii invidios, căci toate acestea, şi altele asemenea lor, pietre de moară sunt pentru sufletul tău).

Vrei să-l vezi pe Dumnezeu? Îndrăgosteşte-te! Iubirea te vindecă de îndârjirea vieţuirii între tâlharii acestei lumi iar „cine are îndârjire nu-l vede pe Dumnezeu”.

Cât despre Biserica lui „nu ai voie să…”, „iubeşte şi fă ce vrei”. Pentru că atunci când te-ai îmbrăcat în haina iubirii, în haina lui Hristos, nu poţi face decât ce te îndeamnă iubirea. Şi abia atunci postul, rugăciunea, potolirea patimilor, a viciilor, vin dinlăuntrul tău, iar nu ca o ghilotină ce vrea, din exterior, să-ţi reteze viaţa. Nici cărţile, nici predicile nu valorează mare lucru până la urmă. De aceea nici n-a scris vreo cartea Mântuitorul. Lucrarea lui de căpătâi este Învierea, învierea ce a revigorat întregul cosmos, punând început bun mântuirii neamului omenesc. Mă mişc, de ani buni, în lumea scriitorilor, fiind, la rându-mi, scriitor. Dar cât de puţin pot face cărţile, până la urmă, faţă de lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Câţi autori geniali n-au trecut, încet, încet, în umbra timpului (care trece peste noi asemenea hoţului grăbit ce strânge prada fără să se uite, cum spune Shakespeare), câte cărţi esenţiale nu zac, prăfuite, pe rafturile bibliotecilor, în timp ce persoana Mântuitorului Hristos este vie astăzi ca şi acum 2000 de ani. Asta nu înseamnă că nu trebuie să mai scriem cărţi, dar înseamnă că trebuie să înţelegem miza lucrării noastre. „Nu e carte să înveţi ca viaţa să aibă preţ”, ne aminteşte Eminescu dar, spunem noi, există un om, un dumnezeu-om, care te poate ajuta să dai preţ vieţii tale dacă te laşi locuit de El.

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.