Partidul

Zilele trecute am cumpărat de la un anticar, contra unui leu, cartea „Cu bastonul prin Bucureşti” semnată de poetul Tudor Arghezi şi publicată la Editura „Pentru Literatură”, în anul 1961. Dintr-o notă aflăm că volumul însumează tablete publicate de autor între anii 1912 – 1943, dar şi pe cele apărute în ziarele „Scânteia”, „Contemporanul” şi „Steaua”, între anii 1956 – 1961. Ştim bine că după 1947, când elita ţării a început să înfunde, alături de ţăranii şi muncitorii care se opuneau noului regim de la Bucureşti, închisorile comuniste, puterea adusă în România de tancurile sovietice a înţeles că trebuie să încerce a se legitima şi prin anexarea unor viguri marcante ale culturii de până atunci. George Călinescu (cu ale sale „Cronici ale optimistului”), Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, sunt doar câteva nume celebre care, spre a-şi putea continua munca de creaţie, au făcut compromisul de a lăuda noua orânduire ce se clădea, pe sânge, pe suferinţă, în ţara noastră. Subiectul este vast şi nu putem intra aici în amănunte. Ne vom opri însă puţin asupra volumului amintit. După 1947 librăriile au fost inundate cu cărţi publicate de Editura Rusă, traduceri din ideologii ruşi ai gândirii marxiste, dar şi de texte alese din opera autorilor care, deşi nu erau marxişti, s-a încercat anexarea lor la noua ideologie.

Născut în luna mai a anului 1880, Arghezi avea 64 de ani în anul 1944 şi 81 de ani în anul apariţiei cărţii amintite.

După cum se ştie, în anul 1948 apare în ziarul „Scânteia”, în patru episoade, un articol semnat de Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, în care acuzând pestilenţialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancţionează un „urât mirositor vocabular”. Articolul se încheie cu o ameninţare cu moartea, scriitorul este interzis imediat, retrăgându-se din viaţa publică în căsuţa de la Mărţişor unde a supravieţuit, după cum afirma, din vânzarea cireşelor. Dar în perioada 19521967 Tudor Arghezi a fost „reabilitat” treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej, din motivele amintite mai sus; este distins cu premii şi titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. Bucurându-se de avantajele regimului comunist, alături de cei amintiţi mai sus, el începe să colaboreze cu autorităţile şi să scrie poezii sociale. Astfel, publică poemul „1907 – peisaje”, „Cântare omului”, „Stihuri pestriţe”, „Poeme noi”, precum şi volumul discutat în aceste rânduri – „Cu bastonul prin Bucureşti”. În 1967, când moare, la venerabila vârstă de 87 de ani, este înmormântat, cu funeralii naţionale, alături de Paraschiva, soţia sa, în grădina casei din Strada Mărţişor, rămasă până astăzi muzeu. Pe lângă premiile naţionale de poezie din 1936 şi 1946, Arghezi a primit, în anul 1965, Premiul Internaţional „ Johann Gottfried von Herder”.

Dar să revenim la volumul amintit. În „Cuvânt înainte” poetul afirmă că „despre Capitala noastră, care prin caracteristicile ei naţionale şi prin nivelul de cultură ajuns ar merita astăzi numele de metropolă românească”, ar trebui scris un volum robust dar, fiind foarte exigent cu sine, multe materiale pregătite, dar nu pe deplin împlinite, au ajuns la coşul de gunoi sau pe foc. „Am pus pe jar până la publicarea primei cărţi, şi după aceea, sumedenii de caiete”. Îmi propusesem, mărturiseşte poetul, să scriu un volum gros de un lat de palmă despre Bucureşti, dar acum apare numai un fascicul, înaintea unei viitoare ediţii. „Cât despre ce s-a clădit cu o măreţie uimitoare în ultimii 15 ani peste dărâmăturile prin care hoinărisem cu cârja şi băţul, s-a publicat în trei limbi un elegant şi luxos volum ilustrat, prefaţat de acelaşi creion care semnează şi paginile de faţă”. „Îmi făgăduiesc o ediţie viitoare voluminoasă, considerând-o pe aceasta de faţă ca o arvună.” A adus-o bine din condei Arghezi. Într-o Românie în care peste un milion de oameni trecuseră prin temniţele comuniste, în care leneşii satului, înscrişi în Partidul Comunist, deveniseră primari şi activişti, în care universităţile erau pline cu profesori universitari agramaţi, făcuţi peste noapte, în care lovise foametea şi începuse reconstruirea ţării după distrugerile aduse de război, nu prea erau multe de spus. Preluând o idee rusească, noua putere înfiinţase şantierele tineretului dar şi marele şantier de la Canalul ce urma să lege Dunărea de Marea Neagră. La canal, alături de muncitori erau aduşi deţinuţii politici, mulţi dintre ei găsindu-şi sfârşitul aici. Pe de altă parte, în Bărăgan erau deportaţi, cu domiciliu forţat, mii de oameni, la Piteşti se pregătea teribilul Experiment iar Aiudul aduna în celulele lui crema intelectualităţii româneşti. În acest cadru, cu trei ani înainte de amnistierea generală din anul 1964, apărea volumul semnat de Tudor Arghezi, având darul, alături de alte manifestări ale propagandei comuniste, să dea poporului sentimentul de normalitate, de mers pe un drum pe care va fi din ce în ce mai bine, către zările luminoase ale comunismului. Cum nu se puteau spune multe lucruri despre Bucureştiul prezent, au fost selectate, cu mare grijă, şi articole din perioada 1912 – 1943. Volumul conţine 20 de tablete, între cele din perioada amintită mai sus numărându-se: „10 mai la mitropolie”, „Mitropolia Ungro – Valahiei”, „O nouă capitală”. Când am citit titlul „10 mai la mitropolie” am avut o tresărire, ştiind că 10 mai este ziua regelui. M-am grăbit să citesc tableta dar, am constat, surprins că, deşi se descria pregătirea unui eveniment la mitropolia din Bucureşti, nu se sufla o vorbă despre regeasca sărbătoare. Se spunea totuşi că „regele îşi va desfăta mirosul din cea mai orientală şi mai nuanţată esenţă. Se va sluji, cu tot Sinodul, ca-ntotdeauna de 10 mai; doi mitropoliţi, şase episcopi, cu vicarii lor, şaisprezece arhierei la un loc.” Ni se descriu apoi, cu amănunte, pregătirile pentru slujbă, amintindu-se faptul că, arhiereii adunaţi „aşteaptă să sosească „Majestatea Sa”, cum zi ei, cu un accent din topor”. Regele, vine, se ţine slujba, şi pleacă. Ce să înţeleagă tânărul cititor din aceste rânduri? Nimic. Nu am mijloacele spre a verifica dar cu siguranţă tableta originală a fost mutilată de cenzură! La fel este tonul şi în rândurile dedicate mitropoliei Ungro – Vlahiei. În celelalte tablete condeiul lui Arghezi surprinde diferite aspecte din noua viaţă a ţării, de după 1944, dar esenţialul este lăsat deoparte sau, mai bine spus, sunt conturate numai sferturi de adevăr. Ori etica memoriei ( ca să folosesc tema Colocviului de la Putna de anul acesta) presupune recuperarea trecutului pe dimensiunea adevărului, a adevărului întreg. Iar volumul de 153 de pagini se încheie cu tableta intitulată „Partidul”. „În 40 de ani de la întemeierea lui, Partidul şi-a dovedit semnificaţia întreagă în total contrast cu ceea ce fuseseră partidele politice de până la el. (…) Partidul este o entitate. Partid substanţă. Partid prestigiu. Partid criteriu. Partid suveranitate: Suveranitate care emană de la popor. Partidele (la plural), partidele de până la partid, erau partide de familie, de gâlceavă, de ciosvârtă, purtând în loc de emblema unei concepţii nume de proprietari, ca moşiile boiereşti. Partidele acestea erau ca nişte cozi fără drapel sau ca nişte drapele fără coadă, flotante-n vânt ca nişte cârpe, ca nişte feţe de masă ale pokerului de club, ca nişte prosoape mânjite, conservând, drept orice alt simbol, arsurile de trabucuri şi urmele unor mâini care şi-au şters, de unsori suspecte sau de sânge, degetele cu ele. (…)

La noi, socialismul a dus la muncă, la pâine, la carte, la lumină, la adăpost. De la Mare şi până-n munţi şi pretutindeni, în 15 ani ţara e cu totul alta şi de nerecunoscut. (…) Sentimentul patriotic, care era o proprietate personală a câtorva ziare şi „directori” analfabeţi de redacţii, pasionaţi de „afaceri” şi şantaje, şi-a câştigat o frăgezime necunoscută mai-nainte în formele de ochii şi de auzul lumii, decât din tiradele de tribună, e prezent în tot ce se gândeşte, se scrie şi se afirmă. Teatrele s-au înmulţit şi se înmulţesc mereu pe întinsul ţării, cu trupe de artişti selectaţi şi cu repertoriu universal. (…) Socialismul a îmbrăcat ţara cu parcuri, catifele, mătăsuri şi dantele de grădini; a promovat cu dărnicie şi entuziasm toate artele, puse la îndemâna fiecăruia, de la fluierul ciobănesc până la orchestre, simfonii şi până la pictură, arhitectură, sculptură şi literatură. Mii de şcoli cu biblioteci şi cămine de cultură au învăţat ţara să citească milioane de ziare cotidiene şi alte milioane de cărţi ieşite din marile rotative. Săteanul şi orăşeanul încep să aibă acasă bibliotecă. Folclorul întinerit cât şi literatura cultă sunt în vastă desfăşurare. (…) Radio şi televiziunea recrutează săptămânal, până în cătune, săteni cu neaşteptate talente, până ieri pierduţi într-un anonimat dispreţuit. (…)Pentru profesiile din familia artelor, scriitori, pictori, sculptori, gravori, socialismul e de-o generozitate nemaicunoscută. Toate acestea le-au realizat şi le realizează în ţara noastră Socialismul şi Partidul. (…) Proletariatul din ţara noastră s-a unit. Partidul îl conduce biruitor. Acesta e Partidul!”

Arghezi vorbeşte de scriitori, dar nu suflă o vorbă de scriitorii interzişi, de Eminescu, Blaga, de marii scriitori daţi afară din posturile pe care le aveau la teatre şi reviste literare, de revistele desfiinţate, de cenzura asupra textelor publicate în presă, de avalanşa mediocrităţii, de propaganda deşănţată, de ceea ce s-a numit, mai târziu, „obsedantul deceniu”. Într-adevăr, odată cu socialismul, mulţi copii de ţărani „cu origini sănătoase” (adică neimplicaţi politic în vechiul regim) au avut acces la educaţie şi, din rândurile lor s-au ridicat, mai apoi, ingineri, economişti, medici, jurişti, actori; elita ţării fusese decapitată (elita ţărănimii, a muncitorimii, a culturii, a industriei, a economiei) şi în locul ei trebuia aşezat ceva. Într-adevăr, sângele proaspăt, de la ţară şi de la oraş, a umplut şantierele, uzinele fabricile, s-au electrificat localităţile, s-au construit blocuri. Dar toate aceste măsuri ar fi fost luate de orice altă putere care venea la conducerea ţării după patru ani de război. Nu era, neapărat, meritul socialismului. Arghezi ştia desigur toate acestea dar nu avea voie să spună întreg adevărul. Trebuia promovat doar acel crâmpei de adevăr ce servea intereselor noii puteri. Şi l-a promovat, cu autoritatea lui de scriitor. Nu-l judecăm, l-a judecat Dumnezeu, dar nu putem trece peste gustul amar care rămâne în suflet când citeşti paginile din volumul amintit. Şi ca el au fost mai multe, scrise după perioada de reabilitare a poetului.

Marele minus al acestor texte este faptul că cititorului, îndeosebi tânăr, nu i se prezenta decât o frântură de adevăr. Au trecut, iată, de atunci, peste 55 de ani, iar România se află astăzi în Uniunea Europeană, sub liniile de forţă ale capitalismului. Din nefericire, nici astăzi nu ni se spune tot adevărul despre marile probleme ce frământă Europa şi lumea întreagă, despre colonialismul care e rădăcina valurilor de imigranţi ce au asaltat bătrânul continent în ultimul secol, despre multiculturalismul care este un proiect european eşuat, despre cum au evoluat în ultimii 25 de ani ţările dimprejurul nostru, foste comuniste, despre ce înseamnă un proiect de ţară, despre ce se întâmplă cu adevărat în Ucraina, în Transnistria, în Republica Moldova, în alte locuri sensibile de pe planetă. Paradoxal, într-un secol al informaţiei, nu avem, încă, informaţia esenţială, lămuritoare, sau o avem, dar la pachet cu o mare de informaţii risipitoare. Dar poate că nici nu trebuie să ştim noi adevărul. „Veţi cunoaşte adevărul, ne-a spus Mântuitorul acum 2000 de ani, şi adevărul vă va face liberi”. Dar cine are nevoie4 de oameni liberi, de oameni care să-şi ia viaţa în propriile mâini, care să ştie cu cine să voteze, care să ia atitudine, în stradă, la derapajele puterii, care să-şi pună întrebarea esenţială: „Unde este Calea, Adevărul, Viaţa”. Poate că este nevoie doar de mase de manevră, de oameni cu simţurile moleşite de prea multă mâncare de proastă calitate, de băuturi îmbătătoare, de „pâine şi circ”, de oameni adormiţi, somnolenţi, blazaţi. „Toate-s praf, lumea-ai cum este / Şi ca dânsa suntem noi”, puncta Eminescu acum 150 de ani. Da, mulţi profeţi mincinoşi încearcă să ne inoculeze astăzi acest „adevăr”. Acest atom de adevăr. Astăzi este la putere „corectitudinea politică”, drepturile omului, ale minorităţilor sexuale, ori ale minorităţilor de tot felul. Noua religie este religia drepturilor omului, ale omului postmodern care, vorba lui Horia Roman Patapievici, aşteaptă, cu bagajele făcute, pe un peron la care nu mai opreşte niciun tren.

În aceste condiţii, nu-l putem blama, până la capăt pe Tudor Arghezi, pe Sadoveanu sau pe George Călinescu. S-au vândut, şi ei, precum s-au vândut şi se vând mulţi de atunci, câte unei ideologii, câte unui grup de interese.

„Alte măşti, aceeaşi piesă, alte guri aceeaşi gamă”…

Şi aşa va fi, până la sfârşitul veacurilor…

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.