Între apariţiile notabile ale anului 2011 se numără şi ediţia a treia, revăzută şi adăugită, a cărţii Cioran naiv şi sentimental, semnată de istoricul, eseistul şi criticul literar Ion Vartic. Despre Cioran s-a scris mult în anii de după 1989, opera şi biografia sa fiind abordate din diferite unghiuri. Să ne amintim doar de volumele apărute anul trecut, semnate de Marta Petreu – Cioran sau un trecut deocheat (Polirom, 2011) sau de cel scris de Dan C. Mihăilescu – Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei (Humanitas, 2011).

Ion Vartic este, aşa cum afirmă Dan C. Mihăilescu, campionul criticii detectiviste româneşti, el lucrează cu lupa şi penseta, reuşind să contureze tablouri inedite, într-o adevărată încântare pentru iniţiaţi.

Scheletul pe care creşte mai apoi carnea de cuvinte a cărţii îl constituie analiza scrisorilor către Bucur Ţincu pe care Cioran le-a numit Douăsprezece scrisori de pe culmile disperării. Întrucât la data la care le scria lui Cioran nu-i apăruse nicio carte, am fi tentaţi să spunem, observă autorul, la modul convenţional, că aceste douăsprezece scrisori răsfrâng un Cioran înainte de Cioran; în realitate, ele răsfrâng, acum ca întotdeauna, pe Cioran în calitate de Cioran, adică pe unul care există întotdeauna, fără evoluţie. Marile conştiinţe ale umanităţii s-au născut întregi de la început, şi-au conturat din prima tinereţe temele în jurul cărora au apărut mai apoi cărţile. De aceea, putem afirma că ele n-au devenit, ci doar, aşa cum îi spunea Nae Ionescu lui Petre Ţuţea, s-au lămurit. Iar cuvântul lamură vine, ştim prea bine, de la metalul curăţat prin foc.

Conturând lumea în care trăia tânărul filosof, Ion Vartic ajunge la complexul lui Fiesco (Fiesco, personaj al lui Schiller, este un tânăr genial care se sufocă în cadrele meschine dintr-o ţară prea mică).

Împreună cu generaţia sa – cu vârfuri insolite, potenţial europene –, Cioran stă sub un paradox nefericit, iritant; se nasc cu o „sete demiurgică” într-o cultură de calibru miniatural ce răsfrânge o ţară liliputană. Or, culturile mici sunt ca nişte efemeride spulberate de praful subistoriei, în vreme ce culturile mari sunt nişte eternităţi, realităţi istorice grele de substanţă, ce îşi perpetuează amintirea, evocate şi luate ca prototip.

În dezvoltarea gândurilor sale, Ion Vartic face dese trimiteri la volumele de tinereţe ale filosofului, Schimbarea la faţă a României şi Îndreptar pătimaş, volume ce încearcă să fixeze temele cioraniene.

Dar de ce, te poţi întreba, se numeşte cartea Cioran naiv şi sentimental?

Pentru că, i se pare autorului, la Cioran găsim simultan şi deficienţele naivităţii, şi pe cele ale sentimentalităţii, în sensul în care Schiller defineşte aceste stări în celebrul eseu filosofic Despre poezia naivă şi sentimentală. Nu adâncim în aceste rânduri analiza făcută pe tema naivităţii şi sensibilităţii, lăsând cititorului bucuria de a urma firul dezvoltărilor pe care le face Ion Vartic. Cartea are nouă capitole urmate fiecare de una sau mai multe marginalii, portretul filosofului fiind reconstituit astfel ca-ntr-un joc de puzzle în care imaginea de ansamblu ia contur doar dacă te îndepărtezi la o anumită distanţă; dacă rămâi aproape de marginalia, ai acces la savoarea părţilor purtătoare de întreg, cum ar spune Constantin Noica. Iar o asemenea parte purtătoare de întreg sunt paginile intitulate Cine n-a fost subjugat de Sorana Ţopa?

Mărturisesc faptul că am cumpărat cartea cu gândul la aceste pagini, pentru că figura Soranei Ţopa m-a fascinat încă din anii ’80 ai secolului trecut, prin medierea unei doamne din Bucureşti, Geta Angheluţă, care i-a stat mulţi ani în preajmă după 1950. Ştiam astfel de interesul Soranei Ţopa faţă de ocultism, de apropierea ei de Krishnamurti, unul dintre marii înţelepţi ai secolului XX, de influenţa asupra lui Marin Preda, de legăturile cu Cioran şi Mircea Eliade, aşa că m-am apropiat de acele pagini cu setea de a afla lucruri noi. Pot spune că am fost răsplătit cu asupra de măsură, de la fişa biobibliografică pe care i-o conturează autorul, la creionarea tabloului tinereţii lui Cioran şi Eliade în care actriţa Sorana Ţopa, aflată pe atunci nu numai în plină glorie, ci şi în plină metamorfoză, a jucat un rol important. Am găsit, în cele 20 de pagini ce tratează triada Mircea Eliade, Sorana Ţopa, Emil Cioran, suma unor informaţii pe care, fragmentar, le întâlnisem în lecturile mele, dar care căpătau abia acum pe deplin viaţă, fiind puse în legătură cu oameni şi amănunte ce au darul de a reînvia o epocă. Şi atunci mi-am dat seama ce muncă uriaşă se ascunde în spatele unei cărţi ca cea scrisă de Ion Vartic, ce pasiune de a căuta adevărul, cioburile ce s-au împrăştiat în urma spargerii sticlei ce restituia cândva o hologramă. Am înţeles atunci că a fi istoric, critic literar şi eseist, aşa cum este Ion Vartic, presupune un travaliu neîntrerupt sub mai multe orizonturi ale spiritului, o râvnă de care puţini se învrednicesc într-o cultură. Am mai înţeles că, de cele mai multe ori, citim prost, superficial, cărţi în care autorii au investit enorm, grăbiţi să prindem o informaţie sau o idee şi că nu întâmplător s-a spus că lectura, bine practicată, este o formă de asceză. Ba mai mult, poate că este singura formă de asceză accesibilă omului modern. Şi iată cum o carte bine scrisă ajunge să ne educe. Recunosc, poate că nu i-aş fi acordat atenţia ultimă dacă n-ar fi fost paginile despre Sorana Ţopa. Dar aceste pagini au constituit pentru mine cheia de la poarta fermecată a întregului volum, încât, după ce le-am devorat, m-am întors la celelalte capitole şi marginalii şi le-am privit cu alţi ochi.

În Caiete, observă Ion Vartic, Cioran îl pomeneşte cel mai des pe Eugen Ionescu, pentru că se află mereu alături la Paris, urmează Noica şi, apoi, Sorana Ţopa, menţionată mai mult decât Eliade, Bucur Ţincu, Comarnescu, Arşavir şi Jenny Acterian, Mircea Vulcăneascu…

Această glorie a Naţionalului bucureştean a fost, în mediile culturale din perioada interbelică, echivalenta franţuzoaicei Lou Andreas-Salomé, care a făcut o triadă cu Nietzsche şi Paul Rée, dar în a cărei sferă de atracţie au fost şi Rilke, Freud ori F.C. Andreas.

Care ar fi, se întreabă autorul, explicaţia pentru puterea excepţională de atracţie ce le caracterizează pe Lou Andreas-Salomé şi Sorana Ţopa? Faptul că ele sunt încarnări relative ale aceleiaşi „genialităţi senzuale” care, după Kierkegaard, este, pur şi simplu, energie şi forţă a naturii, irezistibilă, deci triumfătoare şi inepuizabilă. Singurele fiinţe care te impresionează, nota Emil Cioran într-o scrisoare, sunt acelea care îţi apar în conştiinţă insistent după ce nu le mai ai în faţă ca prezenţe fizice.

Ne închipuim, de obicei, că filosofii stau retraşi în lumea lor de cărţi de unde aruncă peste noi judecăţi şi gândiri rupte aparent de realitatea pe care o percepem, tocmai pentru că ei privesc în spatele acestei realităţi. Cartea lui Ion Vartic ne aminteşte cât de importante sunt pentru oamenii de geniu întâlnirile cu ceilalţi, trăirile, gândurile pe care aceste întâlniri le nasc înlăuntrul lor. Aşa de exemplu, tocmai lui Cioran, care nu-l suporta pe Goethe, i se întâmplă, în amurg, să trăiască o poveste de dragoste de tip goethean cu Friedgard Thoma.

Foarte semnificativ, observă autorul, este faptul că soţia lui Cioran, Simone Boué, n-a simţit nevoia să aibă un copil, timpul fiindu-i ocupat de „copilul” Cioran, nematurizat niciodată, capricios şi pretenţios ca un animal de casă. Iar slăbiciunea cvasi-maternă a femeilor faţă de „copilul” Cioran este indusă de natura lui donjuanească aparte.

Forfotind cu sagacitate în biografia şi măruntaiele gândirii lui Cioran, observă Dan C. Mihăilescu, Ion Vartic descoperă legături sufleteşti cu anarhismul rus (înainte de hitlerism), captivante filiaţii cu scrisorile din Berlin ale lui Mateiu Caragiale şi afinităţi cu fabuloasa lume a Romantismului.

Şi, totuşi, de ce nu s-a sinucis Cioran?, Cioran naiv şi sentimental, Epigonul lui Iov. Gânditorul privat, Din pivniţa lui Kafka în mansarda lui Cioran sunt câteva titluri de capitole pline de informaţii inedite, de conexiuni, de gânduri ce încearcă să aducă lumină în încercarea de a-l înţelege pe filosof.

Dar, te poţi întreba, ce câştig am dacă depun atâta efort să pătrund în lumea numită Cioran, de vreme ce fiecare dintre noi este copleşit, muncit, vorba lui Eminescu, de a vieţii lui enigmă? Ei bine, răsplata este, dincolo de apropierea de un autor şi o epocă, o mai bună cunoaştere a naturii umane şi, la limită, o mai bună cunoaştere de sine. Iar acest lucru se întâmplă pentru că fiecare dintre noi retrăieşte, în mic, marile experienţe ale omului, de la cele reflectate în paginile Cărţii Sfinte, până la cele regăsite în jurnalele contemporane. Cred cu tărie că marea cultură a lumii va continua să intereseze, să atragă omul secolului XXI numai în măsura în care va reuşi să provoace cititorul la căutarea de sine. Altfel, totul rămâne la nivelul divertismentului, al unui fel ca oricare altul de a ne umple timpul, fără atingere cu acel nivel de adâncime al fiinţei fiecăruia dintre noi, nivel de la care ne putem numi, cu adevărat, oameni.

Dan D. Iacob
(Rev. Conta nr. 10, anul 2012)