De Andrei Pleşu am aflat în anul 1983, citind Jurnalul de la Păltiniş semnat de Gabriel Liiceanu. M-au fascinat dialogurile cu filosoful Constantin Noica, întrebările pe care i le punea, consemnate în jurnalul prietenului său, şi i-am căutat cărţile apărute până atunci – Călătorie în lumea formelor (1974), Pitoresc şi melancolie (1980) –, urmărindu-i şi creaţiile viitoare – Ochiul şi lucrurile (1986) şi Minima moralia (1988).

Am descoperit astfel un autor cu un limbaj proaspăt, necontaminat de limba de lemn a epocii, din paginile căruia se conturau orizonturi culturale nebănuite de mine până atunci, abordările ce ţineau de arta plastică fiind întrepătrunse cu teme spirituale, filosofice, ce nu erau de găsit în cele mai multe cărţi din acel timp. Andrei Pleşu absolvise Secţia de istoria şi teoria artei a facultăţii de Arte Plastice din Bucureşti, dar lecturile sale, modelate, pe de o parte, de întâlniri cu oameni remarcabili, şi pe de alta, de setea lui de a şti, erau mult mai cuprinzătoare decât îi cerea specializarea.

După 1989, când l-am văzut la televizor, mi-am satisfăcut curiozitatea de a şti cum arăta chipul celui în gândurile căruia pătrunsesem prin intermediul paginilor tipărite; chipul lui, al lui Gabriel Liiceanu, al lui Petru Creţia, al atâtor altora din a căror familie spirituală simţeam că fac parte. Apoi am început să-i urmăresc petrecerea prin această lume, ca să folosesc o sintagmă a filosofului de la Păltiniş, atât în funcţiile publice pe care le-a ocupat, cât şi prin apariţiile editoriale, dintre care m-au marcat Limba păsărilor (1994), Despre îngeri (2003), Despre frumuseţea uitată a vieţii (2011).

Când ai trecut, ca el, pragul celor 60 de ani şi conştientizezi că eşti, în bună măsură, suma întâlnirilor cu ceilalţi, te simţi îndemnat să dai seamă de şansa unică de a cunoaşte oameni deosebiţi, ale căror portrete „pot deveni documente de epocă”. Aşa s-a născut cartea de care ne vom ocupa în rândurile ce urmează. Deşi adună, în marea lor majoritate, texte apărute în volume sau în paginile ziarelor şi revistelor, strânse între copertele aceleiaşi cărţi, ele capătă o coerenţă nouă, conturând un tablou viu al sfârşitului de secol XX şi începutului de secol XXI.

Întâlnirile şi portretele sunt grupate în şapte capitole (Marginali, puşcăriaşi, maeştri, Aproapele de departe, Oamenii dilemei, Gazetărie de tranziţie, Politicieni în tranziţie, Exil românesc, Câţiva prieteni), prin faţa noastră defilând personalităţi diverse, de la Alexandru Dragomir şi Constantin Noica la Radu Bogdan, de la Soljeniţîn la Vaclav Havel, de la Gabriel Liiceanu la Petru Creţia. Sunt multe formulări memorabile în această carte ce numără puţin peste 200 de pagini şi este greu să te opreşti la un portret sau altul, pentru a exemplifica. Voi încerca totuşi.

Comparându-l pe Alexandru Dragomir cu filosoful Constantin Noica, Pleşu observă că, în timp ce Noica citea pentru a pleca (la propriu) de la text, pentru a da textului citit chipul său (…) Alexandru Dragomir citea, dimpotrivă, pentru a ajunge la înţelesul autonom al textului, şi, prin el, la gândul autorului. (…) Discursul domnului Noica provoca, de regulă, o reacţie de tipul: „nu m-aş fi gândit niciodată la asta!” Ascultându-l pe domnul Dragomir, te simţeai îndemnat să spui: „cum de nu m-am gândit!?” Cu cel dintâi descopereai insolitul, cu cel de-al doilea, evidenţa. Sunt două specii diferite de bucurie metafizică.

Dar, dincolo de întâlnirea formatoare cu Ion Frunzetti, Constantin Noica şi Alexandru Dragomir, pe care îi socoteşte maeştrii săi, Andrei Pleşu a avut, în anii maturităţii, o întâlnire fundamentală cu Andrei Scrima, care, cosmopolit şi totuşi român, călugăr şi totuşi om de lume, ortodox, dar cu o anumită aromă iezuită, recită îndelung din Jalal al-Din Rumi şi din Rilke, din Emily Dickinson şi Ion Barbu, din Upanişade şi din Evanghelie. Plecat cu o bursă în India, în anul 1955, părintele Scrima a revenit în România în anul 1990, după o carieră universitară internaţională. Textele rămase de la el, adunate într-o serie de volume de editura Humanitas, nu poartă amprenta demonului lozincăriei ecleziastice de care vorbea Nicolae Steinhardt. Sunt pagini vii, izvorâte dintr-o trăire adâncă, dublată de o cultură de excepţie. Cine crede, subliniază Andrei Pleşu, că noutatea limbajului, recuplarea discursului teologic la metabolismul culturii şi deschiderea inter-religioasă sunt nerespectuoase cu tradiţia confundă tradiţia cu scleroza şi teologia cu învăţământul politic totalitar.

Alături de Horia-Roman Patapievici, de Gabriel Liiceanu şi câţiva alţii, Andrei Pleşu a participat la o serie de seminarii private cu părintele Scrima, până la trecerea acestuia la Domnul (august 2000), iar Colegiul Noua Europă adăposteşte Fondul André Scrima. În anul 1996, editura Humanitas i-a publicat părintelui cartea Timpul Rugului Aprins. Grupul de la Antim, din care a făcut parte, şi părintele Scrima a fost, observă Andrei Pleşu, ultimul episod de sobornicitate reală a Bisericii noastre, în anii dictaturii comuniste (…) Sensul acestei întâmplări ni se descoperă în parte acum, când cel plecat în ajunul dezastrului s-a reîntors pentru a mărturisi. Dacă mai suntem încă întregi, dacă mai e ceva de salvat în noi, mărturisirea aceasta ar putea fi promisiunea şi substanţa unui nou început.

Pe Andrei Pleşu l-a zidit şi întâlnirea cu Mihai Şora, din tăcerile căruia a învăţat multe, cu Petru Creţia, omul prin excelenţă sub-folosit şi prost folosit în spaţiul românesc postbelic, dar şi cu atâţia alţii, mai puţin cunoscuţi marelui public, precum Theodor Enescu sau Radu Bogdan.

Cariera politică pe care a îmbrăţişat-o vremelnic după Revoluţie la adus în preajma unor oameni politici din ţară şi din străinătate în care a ştiut să discearnă atât luminile, cât şi umbrele. De obicei, intelectualii rămân în turnul lor de fildeş, în orizontul preocupărilor universitare sau academice, dar Andrei Pleşu şi-a asumat şi importante funcţii publice în dorinţa de a schimba ceva în România. De multe ori, aceste încercări i-au lăsat un gust amar, dar felul lui de fiinţă nu putea să le ocolească.

Între portretele creionate nu putea să lipsească cel al lui Gabriel Liiceanu, prietenia lor fiind povestea transformării treptate a unei incompatibilităţi în complementaritate. (…) N-am cunoscut om mai înzestrat decât el în tehnica de a lămuri un gând. (…) După atâta vreme şi după o puzderie de experienţe comune, el a rămas Prietenul, reperul la care mă raportez când am nevoie de sprijin, de dialog, de confesiune. (…) Evoluăm, pitoresc, pe întreaga claviatură a tandemurilor consacrate: de la Lolek şi Bolek, Tom şi Jerry, sau Stan şi Bran, la patosul Dioscurilor.

Ceea ce mi-a plăcut întotdeauna la Andrei Pleşu este amestecul de detaşare şi luciditate, de umor şi simţ al vremelniciei, cu care abordează marile teme. El a priceput că nimic nu poate fi fixat odată pentru totdeauna, că totul este curgere, lămurire, dar şi surâs înţelegător, de vreme ce cartea unei vieţi nu se joacă doar în lumea văzută. Cred că vorba pe care Neagoe Basarab i-o spunea, acum câteva sute de ani, fiului său Teodosie – Cine are îndârjire nu-l vede pe Dumnezeu – îl defineşte foarte bine pe Andrei Pleşu. De aceea, întâlnirile cu ceilalţi sunt, de cele mai multe ori, încercări de a vedea lumina din persoana pe care viaţa i-a aduso în preajmă. Dar oricâtă luminoasă înţelegere ar avea, apropierea de unele figuri de politicieni în tranziţie (Crin Antonescu, Adrian Păunescu, Vadim Tudor, George Pruteanu, Sergiu Andon) îi smulg afirmaţii de indignare. Unul este un politician second-hand, altul, o schemă, adică expresia previzibilă a unei unice motivaţii: setea de a fi pe scenă, de a trăi de pe poziţii de forţă, iar altul a valorificat toate rezervele de vulgaritate ale românismului electoral, devenind distribuitor naţional de abjecţie.

Un om care a lăsat o urmă adâncă în fiinţa lui Andrei Pleşu, urmă conştientizată deplin abia după ce acel om a plecat din această lume, a fost Marin Tarangul, cel care l-a dezvăţat de solemnitate şi care i-a pus pentru prima dată în faţă o pagină de Constantin Noica. Pentru Pleşu, el a fost „un mare mijlocitor, un chip al sorţii. Universul meu de idei, întrebări, experienţe şi portrete umane s-a lărgit spectaculos în cei câţiva ani pe care i-am petrecut împreună la facultate”. În anii din urmă, Marin Tarangul l-a invitat pe o mică insulă grecească, spre a sta, în sfârşit, de vorbă. N-am reacţionat. Eram „ocupat”. Aveam „obligaţii”. Mi se părea – cu nesimţirea iresponsabilă a vieţii curente – că nu e nicio grabă. Această ultimă conversaţie îmi va lipsi în chip dureros. Contez pe arhipelagurile de dincolo, unde nicio întâlnire nu se mai poate rata, pentru că nu există obligaţii şi termene. Cred că din această aşezare, a unor întâlniri ratate prin amânare, s-a născut şi volumul Despre frumuseţea uitată a vieţii (Humanitas, 2011).

Citind cartea în care Andrei Pleşu rememorează întâlnirile şi portretele din viaţa sa, te gândeşti, firesc, la oamenii care ţi-au marcat ţie existenţa, devenirea, la întâlnirile pe care le-ai amânat, la rândul tău, şi care astăzi nu mai sunt cu putinţă în lumea de aici. Fiecare dintre noi ar trebui să creioneze, pentru o mai bună cunoaştere de sine, o galerie de portrete şi întâlniri. Poate că oamenii care ne-au marcat existenţa nu au notorietatea celor amintiţi de Andrei Pleşu, dar faptul că suntem astăzi aşa se datorează şi peceţilor pe care ei le-au pus asupră-ne, timpului în care ne-am lăsat locuiţi de felul lor de fiinţă.

Cărţile scrise de Andrei Pleşu se citesc cu plăcere, cu interes, pentru că, dincolo de limpezimea frazei, de noutatea observaţiilor, răzbat din paginile lor, dincolo de ironii sau momente de luciditate, iubirea pe care un om o revarsă peste lume şi surâsul înţelegător care, se ştie, este rădăcină a izbăvirii.

Dan D. Iacob