În seria de autor dedicată de editura Polirom Martei Petreu, a apărut la sfârşitul anului 2011 volumul De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, adăugându-se cărţilor Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, Apocalipsa după Marta, Cioran sau un trecut deocheat, apărute în acelaşi an. Un an prolific pentru autoare, scriitor, profesor de istoria filosofiei româneşti la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj şi redactor-şef al revistei Apostrof. Formată în ambianţa intelectuală a mişcării literare Echinox de la universitatea clujeană, Marta Petreu şi-a dat doctoratul în filosofie la Bucureşti, temele cărţilor sale vizând mari personalităţi ale culturii româneşti, de la Emil Cioran şi Mihail Sebastian, la Nae Ionescu, Constantin Noica, Rădulescu Motru sau Mircea Eliade.

Volumul la care ne vom opri în rândurile ce urmează reuneşte 12 studii scrise în timp şi revăzute pentru a fi publicate în acelaşi volum. Mi-a făcut plăcere, afirmă autoarea, şi să mă documentez pentru ele, şi să le scriu.

Primul studiu, întins pe aproape o sută de pagini, se ocupă de chestiunea evreiască aşa cum apare ea la şapte autori din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: P.P. Carp, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Vasile Conta, B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol şi A.C. Cuza. Fără a putea intra aici în esenţa acestor pagini edificatoare, ne vom mulțumi să amintim concluzia la care ajunge autoarea în urma cercetării întreprinse. Studiul mi-a lăsat certitudinea că sarcinile pe care le-a avut de rezolvat atunci elita românească au fost mai mari decât posibilităţile ei reale. (…) Nu românii au inventat antisemitismul, ei numai l-au importat prompt şi l-au practicat – nu arareori – cu pasiune. Franţa a inventat antisemitismul politic, iar Germania, antisemitismul biologic şi rasist. România, ca ţară servilimitatoare cum a fost şi cum este, de altfel, până astăzi, a primit deodată amândouă aceste tipuri de influenţă.

Al doilea studiu, de aproape optzeci de pagini, se referă la filosoful Constantin Rădulescu-Motru şi este intitulat De la lupta de rasă la lupta de clasă. Născut în anul 1968, Rădulescu-Motru a trăit 89 de ani, timp în care în România s-au succedat mai multe regimuri politice, iar Europa a trecut prin două războaie mondiale. Chestiunea israelită l-a preocupat şi pe el, iar autoarea arată cum, educat în universităţile germane, gânditorul a fost un om de cultură germană şi un filogerman declarat. A crezut în Germania până la capăt, iar căderea României în sfera de influenţă sovietică, după 1944, l-a afectat adânc. În mintea lui, hitlerismul fără antisemitism ar fi fost soluţia optimă pentru Europa. Bătrân şi bolnav, frustrat şi sărăcit, victimă a luptei de clasă, filosoful a căutat un ţap ispăşitor pentru suferinţele lui, pe care l-a găsit nu în cauza ultimă, adică în comunism, ci în evreitatea oamenilor aflaţi la putere. (…) Ideile politice ale lui Rădulescu-Motru reflectă mersul continental şi local al istoriei secolului al XX-lea. El şi-a construit filosofia social-politică treptat, în timp, şi a plecat de pe poziţii de toleranţă, pentru a ajunge în final pe acelea ale totalitarismului etnicist şi antisemit şi ale inegalităţii de rasă. Evoluţia lui este în pas cu ideologia politică dominantă în Europa şi cu influenţa pe care Europa a avut-o asupra spaţiului cultural şi politic românesc. (…) Modificarea în timp a concepţiei lui Rădulescu-Motru arată nu doar logica interioară a ideilor, ci mai ales felul cum se smintesc oamenii aflaţi sub presiunea strivitoare a vremurilor. Şi astăzi trăim sub presiunea smintitoare a vremurilor şi putem vedea cum intelectuali de marcă ai României se smintesc, dovadă că nu învăţăm mare lucru din experienţele celor care ne-au precedat…

Un alt studiu de întindere, aproape o sută de pagini, este intitulat Generaţia 27 între Holocaust şi Gulag. Noi, cei de după Holocaust şi Gulag, atrage atenţia autoarea, trebuie să ne luăm precauţii când ne alegem ideile pe care mizăm şi calea pe care înaintăm. O asemenea precauţie este, de altfel, şi una dintre cele mai puternice justificări pentru asemenea studii: e bine să ştim până unde putem să mergem fără să cădem în afara umanului.

Să ne ferim a cădea în afara umanului, cu alte cuvinte, să nu îmbrăţişăm ideologii, doctrine care să ducă la exterminarea semenilor noştri, aşa cum s-a întâmplat în cazul nazismului sau bolşevismului. Din păcate, astăzi doctrinele, ideologiile, sunt mult mai rafinate şi aproape că nu-ţi dai seama când ai trecut Rubiconul, când ai făcut compromisul cel mare. Toţi ne lăudăm, punctează Alexandru Paleologu într-un rând, că nam trecut încă Rubiconul, dar cine a mers în Italia, ne aminteşte el, a văzut că Rubiconul este un râu aşa de neînsemnat, încât îl treci fără să-ţi dai seama.

Cartea Martei Petreu mai conţine studii despre Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Gherasim Luca, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, şi Constantin Noica, ultimul fiind abordat din perspectiva utopiei recunoaşterii.

Mişcarea recunoaşterii (sau relaţia dintre stăpân şi slugă), preluată de Noica din Fenomenologia spiritului a lui Hegel, reprezintă un concept fundamental şi fascinant cu ajutorul căruia se poate povesti povestea omului. Hegel a arătat că un om (orice om), pentru a fi întradevăr uman, pentru a fi o conştiinţă de sine, are nevoie de un alt om, adică de recunoaşterea acestuia. Într-o recunoaştere inegală nu e nimeni fericit sau împlinit, nici stăpânul, nici sluga, pentru că stăpânul îşi primeşte recunoaşterea nu de la un egal, ci de la unul pe care el îl socoteşte subaltern, de la slugă. Pe de altă parte, sclavul este nefericit pentru că nu a obţinut recunoaşterea identităţii sale umane. Dintre cei doi – stăpân şi sclav –, sclavul este până la urmă omul, el poartă omul şi umanul mai departe, pentru că îşi vine în fire prin muncă. Munca te educă, îţi dă un sens, te defineşte ca om. Pentru Noica, observă Marta Petreu, mişcarea hegeliană a recunoaşterii, cu concluzia că stăpânul e un învingător derizoriu, a făcut parte din arsenalul lui de axiome, a fost o convingere intimă şi o idee uzuală prin care a ordonat realitatea. Şi prin care s-a raportat la ea. Astfel a putut să traverseze perioada de după 1944, anii de detenţie, de domiciliu obligatoriu, de urmărire din partea Securităţii, de trai în condiţii precare, în Bucureşti şi, mai apoi, la Păltiniş.

În anul 1990 a apărut, postum, volumul Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, carte scrisă în anul 1965, confiscată, rescrisă, pierdută. Indiferent cât le-a scris şi rescris, observă Marta Petreu, memoriile lui Noica sunt o operă de creaţie, nu de strictă rememorare, o parabolă filosofică, înalt pedagogică, crescută dintr-o tramă autobiografică.

Începutul şi sfârşitul cărţii stau sub semnul hegelian al mişcării recunoaşterii, al înfruntării dintre stăpân şi slugă. Şcolit la şcoala Fenomenologiei spiritului a lui Hegel, pe care a repovestit-o în registru epic, cu titlul Povestiri despre om, Noica însuşi a cerut, obsesiv, să ne rugăm pentru învingătorii care ne fac rău, pentru că ei sunt oameni care sau îndepărtat de la esenţa umană, pierzându-şi astfel sensul vieţii. Nu-şi dau seama, spune filosoful, că, între oameni, dacă anulezi pe celălalt, te anulezi şi pe tine.

Ca spiritualist necredincios, afirmă Marta Petreu, Noica a pus cultura în locul Dumnezeului absent şi a identificat realizarea umanului cu creaţia de cultură. Pasiunea lui Noica pentru creaţie şi strădaniile lui de-a construi o cultură română majoră fac parte din persoana lui. La fel ca şi Blaga, care se simţea posedat de opera sa încă nescrisă, Noica era prizonierul cărţilor lui care se mişcau în el, al cărţilor pe care se simţea dator să le scrie şi, în plus, al proiectelor lui privitoare la cultura română.

Identificarea sa cu filosofia l-a făcut să-şi trăiască viaţa după ideile în care credea, iar tema recunoaşterii a fost una din liniile de forţă ale felului în care înţelegea existenţa, relaţia cu ceilalţi. Pentru filosof, petrecerea lumii, cum îi plăcea să spună, nu se întâmplă doar pe pânza vremii, ci în adâncuri pe care puţini le înţeleg, iar aserţiunile sale despre raportul slugă-stăpân sunt de actualitate şi astăzi în societatea globalizată a multinaţionalelor.

Cele douăsprezece studii semnate de Marta Petreu acoperă o perioadă istorică de aproximativ 150 de ani, de la mijlocul secolului al XIXlea şi până în prezent, autoarea abordând probleme spinoase ale istoriei şi ale istoriei ideilor. Volumul este astfel expresia unei viziuni filosofice şi morale unitare, documentaţia este profundă, iar textele ce au stat la baza judecăţilor pe care autoarea le emite sunt citate in extenso, astfel încât cititorul are posibilitatea să judece singur una sau alta dintre afirmaţii.

Avem mare nevoie de asemenea studii de cultură românească, pentru că suntem astăzi, ca ţară, continent, planetă, la o cotitură şi este important să înţelegem ce s-a petrecut în ultimele secole pentru a putea face alegerile optime care să ne ajute să supravieţuim ca neam, ca umanitate, într-o lume în care să nu mai fim nevoiţi să ne ucidem unii pe alţii. Din nefericire, aşa cum am mai spus, omul are o memorie scurtă, învaţă puţin din experienţele trecutului şi este pândit mereu de tentaţia de a călca, sub altă formă, pe drumuri înfundate. Dar este de datoria oamenilor de cultură să ne amintească mereu şi mereu de drumurile întunecate ale omului, de drumurile presărate cu moarte, cu discriminare, cu exploatare.

Iar studiile Martei Petreu se înscriu pe această linie a mărturiilor care ne pot ajuta să facem alegeri bune pentru soarta neamului românesc şi a umanităţii.

Dan D. Iacob
(Rev. Conta nr. 9, anul 2012)