Cristian Bădiliţă (născut în 1968, la Botoşani) este patrolog, eseist, poet, traducător, doctor în istoria creştinismului timpuriu al Universităţii Paris IV – Sorbona, bursier al Institutului de Cultură din Trento, la care pregăteşte o lucrare despre biografiile religioase în antichitatea târzie, membru al colectivului internaţional al revistei Adamantius (Pisa), coordonator al traducerii Septuagintei în româneşte, sub egida Colegiului Noua Europă, şi traducător a două evanghelii (după Matei şi Ioan) apărute la editura Curtea Veche (2009, 2010).

A debutat în anul 1997, cu eseul Sacru şi melancolie (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), căruia i-au urmat mai multe volume: Călugărul şi moartea (1998), Platonopolis sau Împăcarea cu filosofia (1999), Manual de anticristologie (2002), Văzutele şi nevăzutele (2004), Apocalipsa de buzunar (2005), Singurătatea păsării migratoare (2007), Nodul gordian (2005), Tentaţia mizantropiei (2006), Ştiinţă, dragoste, credinţă. Convorbiri cu patrologi europeni (2008), Glafire. Nouă studii biblice şi patristice (2008), Godul nordian. Însemnări din clandestinitate (2009), Orthodoxie versus ortodoxie (2009), Degetul pe rană şi alte dezintoxicări antipolitice (2011).

Dincolo de această foarte intensă activitate publicistică, Cristian Bădiliţă a îngrijit diferite antologii apărute la editurile Polirom şi Humanitas, a tradus şi comentat texte fundamentale ale creştinismului timpuriu.

Gravitatea, umorul şi o anumită juvenilă emotivitate convieţuiesc cu naturaleţe, observă Andrei Pleşu, în acest tânăr care, într-un alt context, şi-ar fi găsit cu siguranţă loc pe lista celor douăzeci şi doi a lui Constantin Noica.

Ştim cu toţii, de exemplu, că „Generaţia optzecistă” este identificată cu o reuşită în zona literaturii. Senzaţia, ba chiar aş putea spune certitudinea mea, afirmă Cristian Bădiliţă, este că reuşita acestei generaţii nu este nici pe departe literatura, ci spiritualitatea. Aici s-au înregistrat cele mai spectaculoase răsturnări ierarhice şi recompoziţii la nivelul peisajului general. Generaţia ‘80 va rămâne în cultura noastră în primul rând prin mesajul ei spiritual (filosofic, teologic), articulat deocamdată în cărţile şi studiile lui Horia Patapievici, Ioan I. Ică jr, Dan Stanca, Teodor Baconsky şi Ovidiu Hurduzeu.

La fel de tranşante sunt şi judecăţile în cazul analizei perioadei post-decembriste: Personal, datorez culturii române câteva iluzii şi mai multe iubiri, între care acelea pentru Eminescu, Eliade, Noica, Steinhardt. În rest, ţara de dincolo de negură, cum o numeşte undeva Theodor Cazaban, nu înseamnă pentru mine decât o uriaşă cantitate de timp pierdută, sănătate şubrezită, tristeţe şi melancolie.

De la aceste afirmaţii a trecut ceva timp, Cristian Bădiliţă distanţându-se în ultimii ani atât de grupul Pleşu, Liiceanu, Patapievici & Co, cât şi de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, dezamăgit de faptul renaşterea culturală şi religioasă întârzie în România. În acest context, în vara anului 2011, el afirma în revista electronică Oglindanet că a trecut în biserica greco-catolică, fiind, din aşezare duhovnicească, sub ascultarea episcopului greco-catolic de Oradea Virgil Bercea.

La sfârşitul aceluiaşi an a apărut, la editura Vremea din Bucureşti, volumul Biserici, secte, erezii? Dialoguri fără prejudecăţi despre marile tradiţii creştine, scris în colaborare cu Otniel Vereş, în fapt, o sumă de convorbiri cu teologi, filosofi şi istorici ai creştinismului aparţinând mai multor tradiţii creştine din România. Cristian Bădiliţă preferă termenul de „tradiţie” celui de „confesiune” pentru că el scoate în evidenţă caracteristicile pozitive care definesc o anumită zonă a creştinismului. Mai precis, „tradiţia” arată ce sunt în sine ortodoxia, romano-catolicismul, greco-catolicismul, biserica baptistă sau cea penticostală, în vreme ce „confesiunea” defineşte tradiţiile respective dintr-un unghi polemic, prin contrast reciproc, de multe ori prin devalorizarea sau chiar anihilarea „adversarelor”. (…) Sperăm ca, şi prin acest volum, să impunem în peisajul românesc o „garnitură” credibilă de teologi, filosofi, istorici ai creştinismului sau istorici pur şi simplu.

Pentru a-i înţelege demersul, trebuie amintită distincţia pe care o face între orthodoxie şi ortodoxie, cea de-a doua fiind confesiunea rezultată în urma rupturii de la 1054. Orthodoxia – id est „dreapta credinţă”, raportare adecvată la Tradiţie, la valorile dogmatice şi eterne ale creştinismului – nu poate fi străină unor nume de teologi catolici sau protestanţi”. Orthodoxia este înţeleasă în primul rând ca orthopraxie, de vreme ce creştinismul este „un mod de viaţă conform cu evanghelia lui Iisus Cristos” (…) A nu se arunca aşadar cu pietre în surorile noastre „adulterine” (Bisericile catolică, protestantă, neoprotestantă) atâta vreme cât noi, ortodocşii de astăzi, mai avem cale lungă şi grea până la a deveni orthodocşi în sensul deplin şi frumos al termenului.

Printre cei intervievaţi se numără episcopul greco-catolic de Oradea Virgil Bernea, pastorul baptist Marius Cruceru, decan al Facultăţii de Teologie Baptistă din Oradea, preotul Wilhelm Dancă, rector al Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi, Cristian Vasile, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Andrei Pleşu, Basarab Nicolescu, unul dintre întemeietorii transdisciplinarităţii, Andrei Marga, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, dar şi o serie de tineri teologi ai cultelor creştine din România.

Biserica, afirmă Cristian Bădiliţă, este UNA sau nu este deloc. (…) Părinţii Bisericii, de care facem atâta caz noi, ortodocşii, nu sunt zei, nu sunt infailibili în textele lor, ci au fost oameni, fiecare cu păcatele lor.

Ei trebuie citiţi şi interpretaţi în contextul epocii fiecăruia, altfel comitem anacronisme de neiertat. (…) Să fii creştin înseamnă să recunoşti, în fond, dreptul la mântuire al întregului neam omenesc, nu să dai cu barda în toţi cei care nu interpretează ca tine Evanghelia sau care nu cred în Iisus Cristos. (…) Dacă vrem să dialogăm între noi, creştinii de diferite tradiţii, trebuie să ne cunoaştem reciproc istoria, evoluţia, tragediile şi momentele de graţie.

La început de secol şi de mileniu, într-o lume zguduită de crize economice şi morale, noi, ortodocşii, trebuie să depăşim stadiul încremenirii în nonistorie, pentru a putea intra în dialog cu fraţii din alte tradiţii creştine, întru Biserica UNA. Conform „Crezului de la Niceea-Constantinopol”, Biserica e una, catolică (katholike) şi apostolică. Katholike înseamnă, ne aminteşte Bădiliţă, „universală”, nu „sobornicească”, aşa cum recită ortodocşii români. „Sobornicitatea poate deveni chiar temeiul închiderii în schismă naţionalistă, cum scria îngrijorat Vladimir Lossky. Iar „Crezul de la Niceea-Constantinopol” nu s-a scris în ruseşte.

Dar de ce trebuie să intrăm în dialog cu ceilalţi, de ce să nu ne vedem de mântuirea noastră, în parohia unde ne-a lăsat Dumnezeu, cu preoţii şi cu creştinii noştri? Există, desigur, şi această soluţie, dar ea este una pe termen scurt, pentru generaţiile aflate în a doua parte a vieţii. Şi aceasta pentru că trăim într-o lume dinamică, în care oamenii se mişcă pe arii largi şi în care culturile, tradiţiile religioase, obiceiurile se întrepătrund. În lumea nouă care stă să se nască, suntem tot mai presaţi să înţelegem, dacă suntem creştini, care este Biserica UNA.

Ortodocşii nu se ocupă, în general, cu biblistica, afirmă Cristian Bădiliţă, ei sapă gropi şi ridică ziduri care nu vor servi peste cincizeci de ani la nimic pentru simplul motiv că numărul ortodocşilor români peste cincizeci de ani va fi de câteva mii, dacă lucrurile continuă în stilul de acum.

Cuvinte dure, ale acestui patrolog de patruzeci şi patru de ani, trăitor la Paris, care trebuie să ne pună pe gânduri. Volumul în întregul lui este un prilej de meditaţie, de cunoaştere a multiplelor faţete sub care ni se înfăţişează astăzi creştinismul, dar şi un prilej de a ne apropia de rădăcina comună – Iisus Cristos.

În unul dintre interviuri, Radu Gheorghiţă, conferenţiar universitar în ştiinţe biblice la o universitate baptistă din Missouri, S.U.A., se întreabă dacă creştinismul însuşi are în sine însuşi garanţia unei existenţe perpetue până la Parousia Domnului nostru. Chiar în Evanghelii se aud uneori ecouri ale unei prognoze sumbre. „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:8) (…) Uneori, când privesc fenomenul religios la scară globală, se pare că sunt mai multe motive pentru a fi pesimist, nu optimist în ce priveşte soarta creştinismului.

Cei mai mulţi dintre noi sunt preocupaţi să-şi trăiască, vorba poetului, clipa cea repede ce li s-a dat, fără a-şi pune prea multe întrebări referitoare la sensul vieţii, la destinul creştinismului ori la dialogul interreligios.

Dar sunt şi oameni, asemeni celor prezenţi în volumul Biserici, secte, erezii?, pentru care înţelegerea fenomenului religios, a lumii în care trăim şi a liniilor de forţă pe care această lume se va dezvolta este un lucru vital, precum apa, pâinea şi aerul, şi cred că avem ce învăţa cu toţii de la ei, chiar dacă afirmaţiile pe care le fac zdruncină adesea temelia convingerilor noastre de până acum.

Dan D. Iacob