Oare chiar m-am întors de la Athos?

Pe Dan C. Mihăilescu l-am remarcat începând cu anul 2000, în apariţiile televizate din cadrul emisiunii Omul care aduce cartea, în care comenta, cu defectul de vorbire ce a devenit între timp o marcă, noile apariţii editoriale. M-a cucerit spontaneitatea şi verva lui, exprimarea clară şi concisă, aşa că i-am căutat cărţile. Aşa am aflat că a publicat 16 volume de eseuri (printre care Stângăcii de dreapta, Îndreptări de stânga, ciclul Viaţa literară, Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu), a tradus şi a deţinut rubrici în importante reviste din ţară. În tinereţe, a obţinut premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor cu volumul Perspective eminesciene, reeditat, de curând, la editura Humanitas.

Într-un text ce se referea la dimensiunea religioasă a vieţii, mărturisea că, fiind naş la un botez, n-a ştiut, la momentul cuvenit al slujbei, să rostească din memorie Crezul, Simbolul de credinţă al Bisericii. El, care citise enorm, care memorase pasaje din diferite opere, versuri, gânduri, nu avusese buna întâlnire cu religia în care s-a născut.

M-a surprins plăcut sinceritatea cu care vorbea şi de aceea, când am văzut în librării cartea sa Oare m-am întors de pe Athos?, m-am grăbit să o cumpăr. Despre Athos s-a scris enorm, iar după 1989, mulţi oameni de cultură, preoţi sau simpli pelerini au aşternut pe hârtie impresiile lor în urma întâlnirii cu Grădina Maicii Domnului.

Am fost şi eu în două rânduri pe Athos (în 2007 şi 2008), aşa că lectura unei cărţi pe această temă se întâlneşte cu propriile amintiri, cu propriile trăiri. Aşa cum se întâmplă cu locurile ce poartă o încărcătură spirituală, de primă importanţă este plămada sufletească, felul de fiinţă al celui care vine la întâlnirea cu locul respectiv. În sine, acel spaţiu este unul, dar el se răsfrânge diferit în diferitele întâlniri. Fiecare va pleca, de aceea, acasă cu un Ierusalim al său, cu un Athos al său, iar cartea semnată de Dan C. Mihăilescu nu face excepţie de la această regulă.

De obicei, cărţile care s-au scris despre Athos sunt copleşite de liste cu icoanele făcătoare de minuni, cu sfintele moaşte, cu povestiri legate de icoane şi de sfinte moaşte, de întemeierea mănăstirilor, de istoria locului, trăirile pelerinului aflându-se în plan secund. De aceea, cele mai multe cărţi despre Athos seamănă între ele. Nu e însă cazul cărţii despre care vorbim, pentru că ea nu este, notează Costion Nicolescu pe coperta a patra, atât o carte despre Athos, cât o carte despre Dan C. Despre răsfrângerea (sau frângerea? sau înfrângerea?) lui de sine în oglinda Athosului. Chipul din această oglindă este redat cu o sinceritate totală, fără menajamente, fără cosmetizări („Mi s-a părut mai cinstit să-mi dezvălui necredinţa doritoare de har”), lucru rar în lumea culturală de azi.

Când se apropie de locuri de tăria Athosului, cei mai mulţi dintre noi încep să rememoreze formule citite prin cărţile religioase, despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, despre sfinţenie, rugăciune, har, sfârşind prin a contura un teritoriu care nu mai are pecetea celui ce scrie. Ori Dan C. Mihăilescu porneşte la drum neatârnat de formulări preluate de-a gata şi în aceasta rezidă prospeţimea şi adevărul cărţii lui, interesul pe care ea poate să-l stârnească cititorului începutului de secol şi mileniu, prins cum este în mrejele laice ale veacului.

Îndeobşte, ne avertizează Dan C. Mihăilescu în prima pagină a cărţii sale, astfel de experienţe se fac şi se tac. Dar pentru că a fost invitat la începutul anului 2011, oarecum pe post de cronicar, să se alăture grupului Prolog (un grup de pictori de icoane şi biserici) întrun pelerinaj de 10-12 zile, după Paşti, la Sfântul Munte, s-a născut această carte, care are un Prolog (Oare chiar m-am întors de la Athos?), două părţi (I. Muncit de draci, lucrat de îngeri, II. Oameni şi natură, cu îngeri deasupra), un Epilog (Câteva motive pentru care m-aş întoarce) şi o anexă foto fără de care, mărturiseşte autorul, volumul nu ar fi fost complet.

După o succintă introducere ce conturează legăturile Ţărilor Române cu Athosul şi istoria vieţii monahale athonite, autorul, aflat pe vaporul ce-l poartă spre Ţinutul Răbdării, Smereniei şi Ascultării se întreabă dacă un hedonist sexagenar, panteist, flecar, hachiţos, vanitos, coleric, egocentrat, infantil, insubordonabil şi imprevizibil ca el are ce căuta acolo. Cred că, după 60 de ani de viaţă, Dan C. Mihăilescu se simte bine în pielea lui şi nu iese uşor din sine, chiar dacă această ieşire presupune întâlnirea cu Athosul. Până la 58 de ani, mărturiseşte, am intrat în biserică la vreo cinci, şase nunţi şi tot atâtea botezuri (de două ori, ca naş). Or, acum, aveam să stau în faţa altarului (mai mult în picioare, slujbele fiind oficiate în greceşte!) cam 40 de ceasuri în zece zile!

Recunoaşte că s-a spovedit şi împărtăşit de două ori, că este deprins cu hoteluri de mai multe stele, cu sindrofii de tot felul, cu degustări îndelungi în crame dichisite, spre a se vedea acum trimis înapoi în timp, în dormitoare comune, cu sforăituri, cu două mese pe zi, cu drumuri desfundate, cu apă rece, fără oglindă de bărbierit şi cu closet turcesc.

Da, Athosul are aceste inconveniente pentru omul civilizat, moleşit de confort, dar rişti să nu înţelegi nimic din vraja lui dacă rămâi la acest nivel. Şi Dan C. Mihăilescu nu rămâne. Cum să le spun clericilor noştri (notează el pe când se afla în grădina schitului Prodromu) abia acum, aşa, aici, fără predici, fără cuvinte şi gesturi rituale, îl (pre)simt pe Dumnezeu?

Nu poate să accepte îngenuncherea în timpul slujbelor, spre a nu-l minţi pe Dumnezeu. Mi s-a părut mai cinstit să-mi dezvălui necredinţa doritoare de har decât să mă prăbuşesc fariseic pe podea, mimând habotnicia. Slavă Domnului că minunatul Efrem, stareţul Vatopediului, avea să-mi curme chinul, arătându-ne că numai la Prodromu se mai practică îngenuncherea şi că libertatea, consimţirea, e de preferat supunerii fariseice.

Însemnarea de mai sus mi se pare edificatoare şi pentru creştinismul moldav în care suntem, de cel mai multe ori, încremeniţi într-un proiect conturat cu secole în urmă, proiect în care cei mai mulţi dintre noi se mişcă fariseic. Ori Hristos cel viu este deasupra formelor, deasupra tradiţiilor omeneşti. Pentru a înţelege atitudinea Stareţului Efrem, trebuie să amintim că la întrebarea Ce anume căutăm? El răspunde: O stare în Biserica sobornicească şi o stare interioară, alcătuită din Iisus. Când dobândeşti o stare interioară alcătuită din Iisus, gesturile, atitudinile curg firesc din ea. Dacă nu o dobândeşti, rămâi la pojghiţa fariseismului. Iar Dan C. Mihăilescu nu vrea să se amăgească nici pe sine, nici pe ceilalţi, în timp ce noi, în mare măsură, suntem mai atenţi cu imaginea pe care şi-o fac alţii asupra noastră şi ne ascundem limitele…

După ce, în una din zile, s-a lăsat locuit de starea liturgică, la sfârşit, când a început lunga perindare a credincioşilor la sărutatul icoanelor, s-a strecurat cu tăcută vinovăţie afară. Nu am fost şi nu sunt un om „închinat la icoane”. Regret sincer şi profund acest lucru, dar nu am să mă prefac niciodată. Rămân un slujitor al firescului şi autenticităţii.

După felurite experienţe, ajunge să înţeleagă flexibilitatea duhovnicească a Athosului. Dincolo de dogmă, de canoane şi cazne, e de găsit în minţile intens fosforescente de acolo multă înţelepciune, multă subtilitate, o fericită măsură. Un soi aparte de îngăduinţă şi rafinament psihologic, perfect pliabil pe cele mai diverse înzestrări umane şi aşteptări sufleteşti.

Minţile intens fosforescente ştiu să creeze o astfel de atmosferă nu numai la Athos, ci şi în tot spaţiul creştin. Dar, din păcate, asemenea minţi sunt rare şi la Athos, şi în restul lumii creştine. Ele ţin de creştinismul luminat, pe linia Sfântului Serafim de Sarov, opus creştinismului crispat, încremenit în proiect, care pune accent pe literă, lăsând la o parte Duhul.

Părintele Daniil, fiul uriaşilor actori Octavian Cotescu şi Valeria Seciu, venit la Athos în anul 2000, şi stareţul Efrem sunt coloanele de lumină ale întâlnirii cu Sfântul Munte a lui Dan C. Mihăilescu.

Şi aceasta pentru că, dincolo de sfinte moaşte, dincolo de icoane făcătoare de minuni, de zidiri străvechi, omul înduhovnicit rămâne vasul ales al lui Dumnezeu. Iar criticul şi istoricul literar pleacă acasă având în minte motivele pentru care s-ar întoarce. În paginile cărţii sunt amintite, succint, şi tensiunile care există între viziunea athonită şi duhul acestei lumi, între Athos, Vatican, Moscova, Bucureşti, Belgrad ori Sofia. Dar dincolo de toate înţelesurile, de toate străluminările, textul ne face să credem că Athosul a sădit în fiinţa marelui critic şi istoric literar o sămânţă care, dacă Dumnezeu îngăduie, va da rod însutit.

Cartea se citeşte dintr-o suflare şi este o foarte bună introducere în lumea athonită pentru omul de astăzi, mai aproape, prin felul lui de fiinţă, de Dan C. Mihăilescu decât de cei înduhovniciţi care merg la Athos pentru că, în primul rând, l-au găsit înlăuntrul lor.

Dan D. Iacob

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.