Stilul religiei în modernitatea târzie

Pe Anca Manolescu am întâlnit-o în aria lecturilor mele legate de religie şi studii tradiţionale. Apropiindu-mă de viaţa şi scrierile părintelui Scrima, am descoperit că ea este cercetător şi editor al arhivei André Scrima de la Colegiul Noua Europă, că este editor şi traducător din Simone Weill, André Scrima, René Guénon. M-a fascinat de la început deschiderea pe care o are faţă de marile paradigme religioase ale omenirii, felul cum ştie să găsească locurile luminoase în care marile tradiţii spirituale se întâlnesc. Dincolo de articolele din revistele de cultură Dilema şi Dilema veche, Secolul XX, Secolul XXI, România literară, 22, Idei în dialog, am redescoperit-o în volumele Locul călătorului. Simbolistica spaţiului în Răsăritul creştin (Paideia, Bucureşti, 2002), Europa şi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan (Polirom, Iaşi, 2005), Jurnal de inactualităţi (Paideia, Bucureşti, 2006), Stilul religiei în modernitatea târzie (Polirom, Iaşi, 2011).

Ne vom opri acum asupra celui din urmă volum, deoarece ni sa părut că el sintetizează preocupările autoarei din ultimul deceniu, încercarea de a contura statutul religiei la început de secol şi de mileniu, într-o lume care-şi redefineşte valorile. Dincolo de cadrul democratic ce permite omului credincios să-şi trăiască astăzi fără oprelişti convingerile religioase, societăţile moderne, ne atrage atenţia Anca Manolescu, nu se mai construiesc în funcţie de un arhetip ceresc; cadrele vieţii comunitare nu mai oglindesc decât absenţa divinului, ignorarea lui. Dar criza lumii moderne, crede autoarea în rând cu Nicolae Berdiaev, Simone Weil, André Scrima, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, poate oferi, alături de inconfort spiritual şi tocmai datorită lui, materie pentru un discernământ ofensiv, creator, puncte de sprijin pentru orientarea verticală.

În modernitatea târzie, singurul centru unanim recunoscut este subiectul uman, căruia societatea şi statul încearcă să-i asigure condiţiile unei libertăţi de gândire, de expresie, de acces la informaţie, de comunicare, de cult, de acţiune, nestingherite. În acest context, supunerea faţă de o doctrină sau o tradiţie, supunerea în genere a devenit o atitudine neobişnuită, dacă nu chiar suspectă. Atitudinea critică, liberul examen, alegerea, inventivitatea: iată virtuţile în care se recunoaşte sau la care vibrează omul comun al zilelor noastre. Astăzi, observă Anca Manolescu, singura instanţă creditată ca purtătoare de transcendenţă în raport cu socialul şi cu istoria rămâne persoana umană şi de aceea libertatea ei este totală. Nu trebuie să uităm faptul că unul dintre cele mai importante impulsuri ce au condus la naşterea modernităţii a fost acela de distanţare a omului de obiectivările divinului, aşa cum erau ele conturate de scolastica târzie. Astfel, astăzi, instituţiile religiei nu mai conving ca obiectivări ale transcendenţei, ci ca vectori către ea. Pe această linie de gândire, într-un interviu recent, teologul Jean-Yves Lacoste declara: nu mă interesează creştinismul, ci Christos.

Pe de altă parte, la început de secol XXI, în contextul globalizării, al liberei circulaţii a oamenilor, doctrinelor, religiilor, sistemelor de gândire, nimeni nu poate închide ochii asupra existenţei altor concepţii despre lume. Nimeni nu-şi mai poate considera propria tradiţie drept singura adevărată afirma în anul 1997 un teolog catolic, referindu-se la situaţia bisericii în lumea de azi.

Modernul este, s-a spus, un om fragmentat; astfel, există o distanţă între convingerile sale religioase şi viaţa lui curentă, obştească sau particulară. Dar, dincolo de dezavantajele acestei condiţii diferenţiate a omului de astăzi (pericolul schizofreniei, al fărâmiţării individului), ea poate deveni, dacă este asumată de conştiinţă, suport pentru a percepe tensiunea dintre cei doi poli, pentru a resimţi interior atracţia polului infinit depărtat, pentru a privi distanţa ca distanţă mobilizatoare. Acesta este, desigur, cazul ideal, dar secularizarea în sensul ei cel mai adânc nu înseamnă doar separarea Statului şi a puterii lui de Biserică/religie, nu înseamnă doar transformarea religiei în convingere individuală sau de grup, ci reducerea realului la un singur nivel de realitate.

În aceste condiţii, putem afirma că secularizarea este trăsătura dominantă a modernităţii târzii, că societăţile occidentale sunt societăţi fără religie? se întreabă Anca Manolescu.

Răspunsul este negativ dacă ne gândim că, pe lângă rolul ei spiritual, religia are astăzi un important rol cultural: acela de a menţine în conştiinţa unei societăţi pe cale de a-şi pierde memoria o imensă, foarte veche tradiţie etică, artistică, intelectuală, care a modelat destinul occidental.

Modernitatea târzie a inaugurat un model mental pe care cercetătorii au ales să-l numească ieşirea din religie, diagnosticul desemnând starea unei societăţi în care religia nu mai constituie un reper pentru toate aspectele vieţii, pierzându-şi autoritatea normativă de care să ţină seama puterea politică. Dar, observă Anca Manolescu, dincolo de aceste diagnostice care întrevăd extincţia religiei, realitatea din terenul extra-european, ba chiar şi european, demonstrează vitalitatea religiilor, capabile să reacţioneze creator la delocările pricinuite de globalizare, să ofere sens individului şi comunităţilor pe drumul traumatizant al modernităţii. Pe de altă parte, observă autoarea, cei care vorbesc despre ieşirea din religie pornesc de la o definiţie a ei strict sociologică, plasând-o într-o paradigmă secularizantă, care nu admite decât „transcendenţe” secretate de umanul colectiv. Ceea ce s-a schimbat faţă de societăţile tradiţionale şi de modernitatea clasică este, constatăm cu toţii, modul de manifestare a transcendenţei. Nici afirmată, nici negată peremptoriu, nici obiectivată, nici redusă la chestiune privată, subiectivă, transcendenţa îşi manifestă vizibilitatea publică, având atâta obiectivitate socio-culturală cât au şi alte convingeri şi valori împărtăşite de comunităţi importante din societatea mare. Pentru noi, domeniul politic şi social nu mai reflectă absolutul, nu se mai află în corespondenţă cu o cetate divină, cu un model ceresc dar, desprinsă de simbolismul puterii, suveranitatea divinului rămâne să se reflecte în societăţile noastre numai sub chipul autorităţii spirituale, iar autoritatea spirituală, străină prin natura ei de forţă, se asociază strâns cu libertatea persoanei. Autoritatea spirituală impune doar prin adevărul transfigurator pe care îl radiază, e respectată datorită consimţirii celor care recunosc în ea radiaţia adevărului şi a dreptăţii. (…) Modernitatea târzie pune autoritatea spirituală în faţa provocării sau a şansei de a se manifesta fără „coaja” protectoare a puterii. Este, cred, ce se întâmplă în partea noastră de ţară, în care oamenii credincioşi s-au strâns în jurul marilor duhovnici ştiuţi (părintele Iustin de la Petru Vodă) sau mai puţin ştiuţi pe plan naţional. S-au conturat astfel două Românii, una de paradă, vizibilă în presă şi pe ecranele televizoarelor, şi una discretă, ancorată, prin credinţă, în transcendent.

Când prima modernitate a izgonit religia din sfera puterii, instituţiile creştine din Occident au resimţit acest divorţ ca pe un atentat grav la misiunea lor spirituală, privind modernitatea ca pe un război între laicitate şi Dumnezeu. De la începutul secolului XX însă, ele au început să valorifice spiritual orizontul modernităţii, adresându-se conştiinţelor, apărând libertatea de conştiinţă, intervenind în dezbaterile publice. După căderea comunismului, catolicismul polonez, ortodoxia rusă, românească, bulgară, sârbă, par să lucreze pe două fronturi divergente. Sigure de autoritatea lor spirituală, ca tradiţii bine implantate în cultura popoarelor respective, ele acceptă, în principiu, valorile democraţiei şi pluralismul religios, apără libertatea de conştiinţă, critică ceea ce în ochii lor sunt derapaje ale modernităţii, dar încearcă, în acelaşi timp, să asocieze autoritatea lor spirituală cu puterea statului, să pună semnul echivalenţei între comunitatea de credinţă şi cea cetăţenească.

În tot acest iureş uităm însă că a exploata spiritual distanţa dintre religie şi putere nu înseamnă a pleda pentru reforme instituţionale, pentru adaptări modernizante sau moderniste ale Bisericii. Înseamnă a gândi şi a practica în mod „apofatic” credinţa, a pune public în operă stilul ei paradoxal, eliberator. Iar pentru partea noastră de cer, practicarea credinţei ţine de ritual, de relaţia ucenicduhovnic, de anul bisericesc, ritmat de sărbătorile lui.

Astfel, pentru privirea spirituală, modernitatea târzie nu e mai săracă decât alte epoci în sensuri mobilizatoare, apte de transfigurare, numai că ele au încetat să facă parte din vocabularul comun al societăţii mari. În aceste condiţii, cresc responsabilitatea persoanei şi libertatea ei în ce priveşte investigarea sensului. Modernitatea a făcut din individ o fiinţă mândră de autonomia ei, aşezându-l implicit într-un raport mai fragil, dar, într-un anume fel, şi mai „direct”, cu credinţa.

Noutatea modernităţii târzii, afirmă Anca Manolescu în încheierea eseului său, constă în faptul că nu ne mai putem închide întro religie ca într-o cetate, ci trebuie să dăm seama, din interiorul propriei tradiţii, de diversitatea lumii şi de universalul ţintei care ne orientează căutarea. (…) În zenitul religiilor stă aceeaşi realitate, prea densă pentru a putea fi prinsă într-un contur limitativ, prea atrăgătoare pentru ca omul să nu pornească la drum spre plenitudinea ei. Astăzi, ea îşi marchează mai mult ca niciodată, în spectacolul public, distanţa faţă de formele lumii, în care radiază lumina ei, dar de care ea nu e nici stăpânită, nici parcelată.

Cred că volumul din cuprinsul căruia am semnalat câteva teme merită să fie dezbătut într-un cerc mai larg şi poate că revista Conta va găsi de cuviinţă să-şi invite cititorii, o dată pe lună, la câte o dezbatere pe o temă anunţată, în jurul unei cărţi. Anii de după 1989 au adus în librării multe titluri semnate de noile voci ale culturii române, între care amintim pe Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Teodor Baconschi, Mihai Neamţu, Cristian Bădiliţă, ca să nu amintesc decât pe cei ale căror preocupări sunt legate de temele conturate în aceste rânduri. Din nefericire, cărţile lor nu au provocat dezbateri în cercuri largi de oameni, fiind accesibile doar celor interesaţi de problematica pe care ele o ridică.

Cred că problematica legată de religie, de sensul vieţii, de transcendenţă şi de chipurile ei limitative la care avem acces ca oameni este una de prim interes şi mai cred că spaţiul românesc de astăzi are nevoie, dincolo de temele politice şi economice care sunt întoarse pe toate feţele de mass-media, de dezbateri care să abordeze sensul vieţii, relaţia omului cu transcendenţa, felul cum ne raportăm la Iisus Hristos, dezbateri la care să participe, alături de reprezentanţi ai instituţiilor religiei, gânditori laici şi voci ale societăţii civile. Suntem, la început de secol şi mileniu, la una dintre acele răspântii ale istoriei care poate marca, prin alegerea drumului pe care vom păşi, destinul nostru ca popor şi destinul fiecăruia dintre noi. Trebuie, de aceea, să depăşim nivelul religiozităţii, spre a ne deschide către orizonturile credinţei, iar o carte ca cea semnată de Anca Manolescu ne poate ajuta să ne cunoaştem mai bine ca indivizi, ca neam, în contextul întâlnirii cu celălalt şi al întâlnirii cu divinul.

Dan D. Iacob
(Rev. Conta nr. 8, anul 2011)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.