Editura Humanitas a publicat anul trecut 10 eseuri semnate de Sorin Lavric, selectate din cele apărute în revistele Idei în dialog şi România literară. Aceste texte, aşa cum mărturiseşte autorul, îl reprezintă, fiind expresia marotelor în care m-am scăldat în anii din urmă. Cartea a fost nominalizată pentru premiile USR pe anul 2010 la secţiunea Critică şi istorie literară, eseu. După ce a terminat Facultatea de Medicină Generală în anul 1993, Sorin Lavric a absolvit în anul 1996 cursurile Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti, iar în anul 2005 a susţinut teza de doctorat cu tema Ontologia lui Noica. O exegeză. În anul 2007 a publicat volumul Noica şi Mişcarea Legionară, care a stârnit discuţii şi comentarii aprinse, iar în anul 2011, volumul 10 eseuri. La aceste cărţi se adaugă o prezenţă activă în presa culturală şi de idei din România. Eseurile selectate pentru volumul amintit au un sens, afirmă autorul, numai în măsura în care emoţia din care s-au născut persistă în ele. Tristeţea filosofilor este că, preocupaţi cum sunt de sensuri logice, sunt incapabili să emane fluizi emotivi. Iar scrisul care nu provoacă ecouri recurente în mintea cititorului e inutil. Dacă ne gândim la cele două vârfuri ale filosofiei româneşti – Lucian Blaga şi Constantin Noica –, observăm că fluizii afectivi sunt o dominantă a filosofiei conturate pe meleagurile noastre, ţinând de felul nostru de fiinţă, de pecetea de pământ şi de cer din care suntem plămădiţi, iar gânditorii care calcă alături de acest drum se lasă pradă unor mode străine, unor forme care la noi nu-şi găsesc fondul. Volumul se deschide cu eseul Filosofia ca act de credinţă. În tot ce are mai intim, filosofia, observă Sorin Lavric, îşi trage farmecul din mister, putere, seducţie, fiind arta de a-ţi ascunde fantasmele în spatele unui limbaj cât mai abstract cu putinţă. (…) În concluzie, fantasma este esenţa vieţii noastre sufleteşti (…) acel principiu activ al cărui efect asupra minţii noastre poartă numele de credinţă. (…) Toate marile religii şi toate sistemele filosofice care au făcut epocă în istoria omenirii nu şi-au datorat succesul unei pretinse infailibilităţi a demonstraţiilor lor conceptuale, ci puterii lor de fascinaţie intuitivă. Îndrăgim numai acele teorii care corespund fantasmelor noastre, şi orice fantasmă care ne dăruieşte o mare promisiune lăuntrică devine un articol de credinţă. Iar crezul pe care-l rostim în biserică nu se deosebeşte decât în formă de cursurile pe care le audiem în amfiteatrele facultăţilor de filosofie: ambele reprezintă forma discursivă pe care o capătă încântătoarele noastre fantasme.

Dincolo de fascinaţia intuitivă, cred că marile religii şi marile sisteme filosofice au cucerit nu prin infailibile demonstraţii conceptuale, ci prin urcuşul spiritual pe care-l urma cel care le păşea pragul. Referindu-ne la biserica creştină, vom aminti că tăria ei nu stă în demersul teologic (structurat ca replică la devierile apărute în timp de la Cale), ci în comunitatea sfinţilor, a celor care au trăit adevărurile de credinţă. Tot astfel, marile sisteme filosofice au ajutat oamenii pregătiţi să le treacă din mediul extern în mediu intern să se schimbe, să evolueze, să-şi trăiască umanitatea dincolo de orizontul fricii, foamei, erosului. Dacă şansa omului s-ar juca doar la nivelul fenomenului placebo, doar la nivelul fantasmelor care îmbracă haine religioase, mitologice sau filosofice, atunci viaţa s-ar transforma într-un joc gratuit, într-un fel ca oricare altul de a ne umple timpul, fără repercusiuni asupra existenţei noastre viitoare. Nu cred că marile repere, ca întruparea lui Hristos, Schimbarea la Faţă, Învierea, sunt de domeniul fantasmelor. Pe semeni, observă Sorin Lavric în eseul Epoca fantasmelor, nu îi convingi cu ajutorul teoriilor, ci prin intermediul emoţiilor. (…) Doar trăirea până la unire cu o fantasmă, indiferent dacă fantasma era Dumnezeu, liderul politic sau femeia iubită, doar unirea aceasta i-a făcut pe mulţi să reziste unei agresiuni psihice de o intensitate diabolică. (…)Când o emoţie se cuplează cu o reprezentare, rezultatul este o fantasmă. (…) Nu vor supravieţui decât cărţile care vor fi obiectul unor acte de credinţă. Lectura va deveni luxul ritualic al celor care au nevoie de întărirea unor fluxuri fantasmatice. (…) Miza culturală a viitorului va fi aceasta: cine va reuşi să paraziteze mintea celuilalt cu propriile fantasme, acela va conduce. (…) Cealaltă perspectivă are alura nefirească a miracolului: revoltat de figura jalnică pe care a făcut-o în istoria omenirii, Dumnezeu va reveni ca să-şi reîntroneze cuvântul.

Tema fantasmei străbate ca un fir roşu eseurile lui Sorin Lavric, trimiţându-ne cu gândul la ceea ce s-a numit în filosofie fenomenologie. Nu este întâmplător poate că el a tradus pentru editura Humanitas cartea lui Martin Heidegger Probleme fundamentale ale fenomenologiei. Amintim cititorului că fenomenologia (din limba greacă: phainómenon şi logos = studiul fenomenelor) este un curent filosofic din secolul XX care încearcă să descrie structura experienţei, aşa cum este reprezentată în conştiinţă, nu ca fapte, ci ca esenţă a lucrurilor (eidos), fără să apeleze la teorii sau la metodele altor discipline, cum ar fi ştiinţele naturii. Una din cele mai adânci vorbe spuse vreodată în cultura română îi aparţine, ne aminteşte Sorin Lavric, lui Noica: Există ceva iremediabil liric la începutul oricărei reflexiuni filosofice. Cine n-a simţit pe pielea lui evidenţa acestei fraze n-are ce căuta în filosofie. O idee nu poate apărea decât acolo unde, mai întâi, unda de oscilaţie a unei emoţii a început să se propage lăuntric. Iar o emoţie n-o poţi căpăta jucându-te cu conceptele, ci dansând alături de menadele fantasmatice ale imaginaţiei dezlănţuite.

În mitologia romană Menadele au fost nimfele care l-au crescut pe Dionis, făcând parte apoi din cortegiul lui. Erau posedate de o furie mistică, iar numele lor se traduce prin „aiurite” (exaltate). Menadele fantasmatice, aşa cum le înţelege Sorin Lavric, au legătură, cred, cu subconştientul colectiv, cu adâncurile lăuntrice din care germinează tot ce primeşte mai apoi haina cuvântului, a gândirii. Pentru el, lumea omului este una fără cer, fără revelaţie, fără mântuire, sau, în cel mai bun caz, o lume care-şi dă singură cerurile, germinate din menadele fantasmatice. Captiv într-un univers de fantasme, expresie a neodihnirii lăuntrice, omul nu are altă şansă, pare a spune autorul citat, pentru a-şi putea trăi viaţa, decât să înţeleagă mecanismele ce stau în spatele opţiunilor sale religioase, politice sau erotice. Este, până la urmă, limita filosofiei aceea de a înţelege lumea omului, fără a putea afirma dacă realităţile care-i structurează drumul pe acest pământ (Dumnezeu, suflet, nemurire, mântuire) au o existenţă în sine.

Când un văzător capătă conştiinţa pragurilor, afirmă Sorin Lavric, ori e bolnav, ori e credincios. Adică ori e muribund, ori s-a smerit sub loviturile vieţii. Eseurile din volumul amintit sunt scrise fluent, fără a fi încărcate de citate sau de trimiteri la tot felul de cărţi şi de autori, năzuind să plămădească o oglindă a lumii în care trăim, să contureze statura firească a omului copleşit de audio-vizual, de tehnică, de risipire, a omului care, afirmă autorul, trebuie să-şi cultive, spre a nu abdica de la statutul său, simţul tainei. Dar tocmai simţul tainei îţi dă conştiinţa pragurilor, a limitelor raţiunii, a limitelor cunoaşterii. Și când, dincolo de lumea fantasmelor, omul a ajuns la taină, cred că el este pregătit să-l întâlnească pe cel care este rădăcină a tainei, pe Dumnezeu. Nu pe Dumnezeul-concept al filosofiei, ci pe Dumnezeul Viu care, de la Hristos încoace, ni s-a revelat ca Tată, Fiu şi Sfântul Duh. Dar filosofia, aşa cum am amintit, nu se raportează la revelaţie.

Într-un articol din România literară intitulat Între taină şi mister, Sorin Lavric aminteşte că în ochii unui teolog care îşi ia în serios menirea, filosofii sunt nişte rătăciţi orgolioşi care nu fac decât să tulbure apele spiritului. Lipsiţi de darul de a intui binefacerile adevărului revelat, aceşti vanitoşi ai gândirii speculative se zbat aiurea într-un plan orizontal, mânaţi doar de amorul propriu şi de dorinţa de a stârni admiraţia semenilor. Mai mult, neavând putinţa de a sesiza esenţele lumii, ei fac figura unor eretici care, cu facondă sofistică, vor să-i uzurpe pe profeţi. Nişte agitatori conceptuali a căror larmă discursivă acoperă Calea, Adevărul şi Viaţa, adică nişte acrobaţi execrabili al căror exemplu rătăceşte turma. Aceasta e starea de spirit cu care Stăniloae se apleacă asupra filosofiei lui Blaga.

Iar după ce analizează cele două direcţii din care teologul român critică sistemul de gândire al lui Lucian Blaga, concluzionează: fiecare are dreptate în cadrul sistemului său de referinţă. Blaga e congruent cu viziunea sa, cum şi Stăniloae e în fidelitate cu învăţătura ortodoxă. Între ei, nil medium est, nu e punct de mijloc menit a-i aduce laolaltă. Filosoful construieşte teorii din proprie imaginaţie, pe când teologul se bizuie pe o teorie pe care o consideră de origine nonumană. Singura deosebire e de aderenţă numerică: în vreme ce într-un sistem filosofic nu crede decât autorul, în doctrina creştină cred câteva miliarde.

De fapt, nimeni nu convinge pe nimeni, fiecare rămânând să-şi trăiască viaţa sub raza ce-i luminează chipul. Iar această rază se poate numi raţiune, se poate numi credinţă, ştiinţă, artă, instinct, frică, foame, eros…

Dan D. Iacob
(Rev. Antiteze nr. 28, anul 2011)