Iartă-mi cuvintele grăbite, privirile reci, respiraţia obosită.
Nu sunt ale mele! Sunt ale neodihnei care mă locuieşte,
ale întrebărilor fără răspuns, ale durerilor ce-şi înăbuşă strigătul.
Până azi, viaţa mea a fost masca încercării de a mă apăra.
– De cine? vei întreba.
– De toţi şi de toate, îţi voi răspunde.
Mă apăr pentru că nu înţeleg de ce trebuie să fie lumea,
De ce trebuie să fiu,
de ce este atâta zgomot,
de ce atâta răceală,
de ce ne aruncăm priviri piezişe,
de ce am uitat să mai privim cerul, stelele, arborii, păsările…
– Şi tu? mă vei întreba.
– Eu? … mă apăr…
– De cine? De ce?
– E un joc?
– Nu, nu e un joc, vei spune.
Repet:
– De ce?
– Pentru că nu am găsit omul…
Fiecare, aşteaptă un Mesia al lui, în stare
să-i simtă fiinţa de dincolo de cuvinte,
de dincolo de oboseală,
de replica la replică,
de lovitura la lovitură,
fiinţa de dincolo…
Timpul trece, îmbătrânim,
şi e păcat că am avut doar curajul
de a ne zâmbi, uneori, pe stradă,
de a ne spune cuvinte în care nu credeam.
Totul este, în esenţă, de natura cercului.
Tot ce am făcut are ca rădăcină singurătatea,
neîncrederea în oameni.
În oamenii care suntem, în lumină,
dincolo de oboseală, de crispare, de gânduri.

Dan D. Iacob