Aştept şi încerc să nu fiu singur, dar sunt singur.
Numai cuvintele celorlalţi mă ating uneori
şi umerii grăbiţi ai trecătorilor cărora le stau în cale, pe străzi.
Te-am aşteptat de dimineaţa până seara şi toate nopţile.
Ştiu, trebuia să te caut, dar eu te-am aşteptat.
Acum… cred că s-a făcut târziu.
Trupul acesta al meu a obosit, iar sufletul se ghemuieşte într-un ungher.
Încep să înţeleg că sunt unele lucruri care mor definitiv,
că există flăcări ce se sting pentru totdeauna.
Greu, cu pâlpâiri prelunge, dar se sting.
Dacă exişti tu, jumătate a mea, nu întârzia prea mult…
Dar dacă nu exişti?
Ce am să fac, toată viaţa, dacă tu nu exişti?
Am să aştept? Poate…
Am să fac un compromis?
Problema este, abia acum înţeleg,
cât de repede suntem dispuşi să facem compromisuri.
Desigur voi continua să respir, să umblu,
să-mi fac datoria… să te aştept.
Da, asta voi face.
În rest, vreme trece, vreme vine.

Dan D. Iacob
1983