Al cincilea hagialâc

În anul 2004 am trimis cartea mea Lasă-te locuit şi discipolilor lui Vasile Lovinescu, Roxana Cristian şi Florin Mihăescu. Scrisorile pe care le-am primit de la ei le-am reprodus în volumul Pecetea. Acum vreau să spun câteva cuvinte despre întâlnirile de la Fălticeni. O dată pe an, la mijlocul lunii iulie, în preajma zilei în care Vasile Lovinescu a plecat dintre noi, discipolii lui împreună cu oameni pentru care opera şi personalitatea sa sunt un reper se întâlnesc la mormânt pentru o slujbă de pomenire şi apoi la muzeul Irimescu, pentru o sesiune de comunicări. De-a lungul anilor, aici au fost prezenţi, între alţii, Marius Vasileanu, Stela Gheţie, Teodoru Ghiondea. La întâlnirea din anul 2011, am lansat, împreună cu doctorul Răzeşu, volumul omagial Viaţa ca o scară, închinat lui Florin Mihăescu. Tot cu acest prilej am primit în dar volumul Letopiseţ fălticinean semnat de Vasile Gh. Popa, cărturar săvârşit din viaţă în anul 1976, volum publicat prin grija fiului său, doctorul Vasile V. Popa. Din cartea de aproape 500 de pagini m-am oprit la cele ce oglindesc întâlnirile cu Vasile Lovinescu.

 

Vineri, 28 august 1974

Pentru a-mi arăta că pentagrama e simbolul omului, Lovinescu s-a ridicat în picioare, s-a crăcănat puţin şi mi-a spus: Poftim, steaua cu cinci colţuri: capul, o mână, încă o mână, un picior, încă un picior. (…) Lala Lovinescu ştie de la evreii bătrâni şi înţelepţi că întoarcerea în Palestina nu se va putea face decât în frunte cu Mesia. Fără Mesia, e o încercare menită eşecului şi, poate, dezastrului.

 

Vineri, 11 octombrie 1974

Vizita lui Lovinescu Vasile. Două ore de sporovăială. Lovinescu crede în existenţa O.Z.N.-urilor, care, crede el, nu sunt de origine extraterestră, ci subpământeană. Există civilizaţii subpământene pe care noi nu le ştim. Popoare întregi trăiesc în spaţii mari, amenajate dincolo de fundul oceanelor. Aceste popoare şi-ar fi dezvoltat o cultură şi o civilizaţie, dar pe linie magică. Pe Lovinescu îl uimeşte faptul că poporul nostru a inventat cuvântul tărâm, care vine, evident, de la ţărm.

 

Vineri, 18 octombrie 1974

Discutăm despre absurditatea cu care Cioran se leapădă şi se ruşinează de neamul său pentru motivul că nu-i prezent în istoria majoră a omenirii, că nu-i prezent în marile lexicoane şi în marile cărţi de istorie ale lumii!

Cioran, spune Lovinescu, nu înţelege că Ţara noastră are misiunea specială de a fi depozitară, de a fi păstrătoare a unor adevăruri şi tradiţii profunde, esenţiale. O asemenea ţară nu trebuie să se afirme agresiv, să nu izbească atenţia celorlalţi, ci să trăiască şi să se strecoare prin timp modestă şi tăcută.

Heidegger e ateu, dar ideea lui că excesul de tehnicitate şi de complexitate a vieţii moderne duce la sărăcie şi sărăcie spirituală e profund adevărată.

Ca să înţelegem poziţia lui Heidegger faţă de religia iudeocreştină, trebuie să ne amintim că în perioada în care şi-a conturat sistemul de gândire (prima jumătate a secolului XX) Germania îşi descoperea rădăcinile precreştine. De aceea Heidegger crede mai curând în acel strat al mumelor amintit de Goethe, în stihiile şi dihăniile colective de care va vorbi la noi Constantin Noica, în acel suflet colectiv, decât în revelaţia Vechiului şi Noului Testament. Aşa cum Kant a fost influenţat în gândirea sa de educaţia religioasă, pietistă, pe care a primit-o la colegiu şi de mediul religios protestant în care a trăit mai târziu, şi Heidegger se lasă influenţat de ideile şi temele gândirii din vremea sa. Fiecare filosof, fiecare creator de artă ori ştiinţă, trebuie judecat în contextul epocii în care a trăit şi al cărui vlăstar este. Se spune că, într-un interviu, Heidegger a fost întrebat dacă crede în Dumnezeu, dacă există Dumnezeu. Este o întrebare nefilosofică spune Noica într-un rând şi e bine că Heidegger n-a răspuns la ea. Cu alte cuvinte, filosofia nu se ocupă de existenţa lui Dumnezeu, ci de urmele spirituale pe care le putem găsi în lume, de tema fiinţei. Dacă aceste urme sunt expresia unui individual de excepţie, a unui Dumnezeu personal, aşa cum îl vede creştinismul, filosofia nu poate spune şi, mai mult, nu este treaba ei să răspundă la întrebări legate de existenţa lui Dumnezeu. Odată cu filosofia lui Kant s-a stabilit o dată pentru totdeauna harta pe care se poate mişca filosofia, în limitele raţiunii.

De multe ori ne lăsăm păcăliţi de termenul de fiinţă care nu întotdeauna este un echivalent al conceptului de Dumnezeu. Pentru filosofia modernă, abia pământul îşi dă cerurile şi fiinţa întru care devii o institui prin puterea devenirii tale întru ea. De aceea, această fiinţă nu trebuie neapărat să aibă o existenţă transcendentă.

Ştiam de afirmaţia lui Vasile Lovinescu după care religia a apărut în ultimii 3000 de ani, ce fac parte dintr-un ciclu descendent de 60.000 de mii de ani. O ştiam fără să o înţeleg până la capăt. În Letopiseţ fălticinean am găsit informaţia că Lovinescu este adeptul doctrinei esoterice hinduse privitoare la desfăşurarea ciclică a vieţii universale. Astfel, un Manvantara are patru vârste:

  1. Vârsta de aur de 25.960 de ani
  2. Vârsta de argint de 19.400 de ani
  3. Vârsta de aramă de 12.960 de ani şi
  4. Vârsta de fier de 6.480 de ani.

Adunate, dau 64.800 de ani. Astăzi ne găsim la sfârşitul vârstei de fier. Câţi vor scăpa de catastrofă? Foarte puţini, probabil 144.000 de aleşi, aşa cum scrie în Apocalipsă. Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate, se spune în cap. 22 versetul 14 din Apocalipsă. Evident, e vorba de o purificare sufletească. În Evanghelie şi Apocalipsă, crede Lovinescu, este vorba despre sfârşitul prezentului Manvantara şi nu despre sfârşitul lumii. Va urma apoi un al optulea Manvantara, cu aceleaşi patru vârste, şi tot aşa, până la al XIV-lea (în total, un milion de ani), după care va fi adevăratul sfârşit. Trecerea de la un ciclu la altul nu se poate face decât prin catastrofă. Potopul lui Noe e un exemplu. Dacă desfăşurarea unui Manvantara e descendentă, iniţierea e inversă. Iniţiatul, în procesul de perfecţionare, de desăvârşire, trece de la vârsta de aramă la vârsta de argint şi apoi la vârsta de aur. Eroii basmelor noastre care trec prin pădurea de aramă sau pe podul de aramă şi ajung ulterior la pădurea de argint şi de aur (respectiv, podul de argint şi de aur) reprezintă procesul iniţiatic. Ei înşişi, eroii aceştia, erau nişte iniţiaţi.

Rândurile de mai sus mă duc cu gândul la versurile lui Eminescu:

De treci codrii de aramă, de departe vezi albind

Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.

 

Vineri, 25 octombrie 1974

Vizita lui Lovinescu. Mi-a dat să citesc două cărţi de René Guénon: „Le Roi de monde” şi „L’esoterisme de Dante”. Sadoveanu a fost mason iniţiat până la cea mai înaltă treaptă (gradul 33). A făcut parte din masoneria scoţiană de rit antic şi acceptat, dar, din motive necunoscute, spune Lovinescu, s-a certat cu Loja scoţiană şi a trecut la Loja orientală. Loja scoţiană i-a aplicat pedeapsa de rigoare: i-a scris numele pe un pergament şi i l-a ars între Coloanele Templului. O asemenea ardere a numelui simbolizează ștergerea numelui respectiv din „Cartea vieţii” (Apocalips, cap. 21, versetul 27).

Suntem amândoi de acord că iniţierea întru masonerie a lui Sadoveanu n-a impietat cu nimic asupra dragostei sale pentru trecutul istoric al nostru, pentru peisajul nostru, pentru limba noastră, pentru viitorul nostru.

Creangă, Sadoveanu, Hogaş (şi poate Eminescu) au fost nişte iniţiaţi. Scrierile lor (în primul rând, ale lui Creangă), pe lângă sensul literar, la îndemâna tuturor, cuprind şi un sens esoteric care trebuie decriptat, descifrat, excavat.

Lovinescu spune că „str” în numeraţia arabă dau cifra 666. A construi, lostriţă, păstrăv, strugure, strană, albastru, strategie, a striga etc. În toate aceste cuvinte se poate distinge o aură de sacralitate.

Lovinescu crede că ţara noastră este o ţară aleasă! Că în cadrul ţării noastre, Moldova are o situaţie privilegiată! Că în cadrul Moldovei, „Ţara de Sus” are o misiune specială.

 

Joi, 31 octombrie 1974

Vizita lui Lovinescu. Muntele Pop Ivan din Maramureş ne arată că pe acele locuri, într-un fel oarecare, e prezent celebrul Preotul Ioan, Le Prêtre Jean, misteriosul conducător al unui tot aşa de misterios regat creştin, pe care Evul Mediu îl situează când în Mongolia, când în Etiopia, când pe undeva prin Europa. Dacă prezenţa muntelui Pop Ivan (Popa Ioan) indică şi prezenţa în Maramureş a lui Prêtre Jean, atunci Bogdan e un „Misionat”, un trimis al său în Moldova cu intenţia de a întemeia o ţară sacră. Lovinescu crede că revenirea la suprafaţă a Agarthei, a cetăţii albastre Luz, se va petrece pe pământ românesc, care e binecuvântat. (…) Le Prêtre Jean e o altă denumire pentru Roi du Monde, conducătorul spiritual suprem al acestui Manvantara. (…) Din vârful muntelui Hăşmaşul Mare pleacă Oltul şi Mureşul. Dar iniţialele celor două râuri dau cuvântul OM. La răsărit de Hăşmaşul Mare, e Moldova în poziţia de Roi du Monde. În hinduism, Le Roi de Monde are ca sfetnic apropiat pe „Om”.

Tradiţia primordială este tradiţia hiperboreană. Iar, după afirmaţia chiar a lui René Guénon, tradiţia românească este hiperboreană. Tradiţia românească şi tradiţia hindusă, crede Lovinescu, îşi au rădăcina în Tradiţia Primordială. Lovinescu spune că adevăratul cărturar e acela care citeşte şi studiază în mod gratuit. Unul care citeşte şi studiază în legătură cu profesia lui nu este cărturar în adevăratul înţeles al cuvântului.

„Capra cu trei iezi” este un basm eshatologic, structurat pe tema Morţii şi a Transfigurării. Pentru trăirea lor ne-a fost dată viaţa pe pământ. Restul e deşertăciune. Stirb und werde! Ne porunceşte Goethe: mori şi devino! Dacă nu, „Eşti doar un oaspete tulbure, pe pământul întunecat.”

Ce privilegiu, să-l ai la îndemână pe Vasile Lovinescu, să te viziteze, să poţi vorbi cu el, să-i poţi pune întrebări. Am sentimentul că Vasile Gh. Popa n-a intuit dimensiunea spirituală a interlocutorului său. La vremea întâlnirilor lor, opera lui Vasile Lovinescu era necunoscută şi trebuia să fii tu însuţi la un anumit nivel spiritual spre a-l putea înţelege. Dar şi aşa, ne-au rămas câteva pagini cu consemnările întâlnirilor săptămânale, pagini care, în contextul operei la care avem acces acum, capătă o altă greutate.

One thought on “Al cincilea hagialâc

  1. Cele două volume ale tale le-am așezat discret în bibliotecă…. Încă nu am simțit chemarea lor….în schimb, aștept cu nerăbdare adolescentină fiecare nouă postare a ta pe blog….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.