La începutul anilor ’80 ai secolului trecut, la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti lua fiinţă, odrăslită de Liliana Dumitrescu, trupa de teatru Alma. Alma se tâlcuieşte, aveam să aflu de la ea, suflet în latineşte şi măr în ungureşte. Alesesem o facultate tehnică din Bucureşti ştiind că exista trupa de teatru Podul, condusă de Gelu Naum, pentru că, deşi viaţa îmi refuzase accesul la facultatea de teatru, nu mă puteam ţine departe de lumea Thaliei.

Astfel, în toamna anului 1980, după nouă luni de armată, am făcut cunoştinţă cu trupa de teatru Podul, numită aşa pentru că-şi desfăşura activitatea în podul Casei de Cultură a Studenţilor. Gelu Naum era un om interiorizat, trupa formată doar din băieţi, pe vremea acea frecventând-o şi Claudiu Bleonţ, înainte de a da examen la I.A.T.C.; nu mi-a plăcut atmosfera pe care am găsit-o. Am primit un mic rol în Egmont, de Goethe, l-am urmărit pe Claudiu repetând într-o piesă japoneză, am asistat la spectacole şi, în preajma Anului Nou, când am citit un anunţ ce vestea înfiinţarea unei noi formaţii de teatru, m-am prezentat la preselecţie. Aşa am cunoscut-o pe Liliana Dumitrescu, metodist la Casa de Cultură, membră a trupei Podul din anii ’60, iubitoare de teatru, fină cunoscătoare a poeziei, filosofiei şi ştiinţelor esoterice.

Întâlnirea cu ea mi-a deschis, dincolo de orizontul artistic, pe cel al cunoaşterii. Despre trilogiile lui Blaga, filosofia indiană, Krishnamurti, Rudolf Steiner, Helena Blavatsky, Paul Brunton am aflat de la ea, dar, mai ales, de la maestra ei, Doamna Geta Angheluţă, fiica pictorului Octav Angheluţă. La un moment dat, în anul 1984, Liliana a acceptat să ne medieze întâlnirea cu Doamna Geta, atât în apartamentul ei, cât şi în garsoniera doamnei, aflată în piaţa Mihail Kogălniceanu.

Pe vremea aceea nu ştiam mare lucru despre perioada de după 1944, când casele burgheziei fuseseră naţionalizate şi populate cu diverse familii, aşa că am rămas surprins când, pentru a ajunge la Doamna Geta, trebuia să traversez o curte în care eram atacat de un câine, să urc o scară în spirală, să merg pe un coridor întunecat din care se deschideau mai multe uşi, spre a ajunge, în sfârşit, la capătul culoarului, la soneria ce-mi media accesul la locuinţei ei. Dincolo de uşă dădeai peste un alt hol, ce avea pe peretele din dreapta o bibliotecă burduşită cu cărţi, la capăt era bucătăria, în dreapta, intrarea în cameră, iar din cameră aveai acces la o terasă imensă.

Am avut de multe ori tentaţia să mă mut, avea să-mi spună Doamna Geta, dar pentru această terasă m-am răzgândit de fiecare dată. Şi, într-adevăr, înconjurată de ziduri de doi metri, acoperite cu ţiglă, terasa contura un spaţiu unic, care-şi manifesta valenţele mai ales în anotimpul cald. O masă şi câteva şezlonguri, un ghiveci mare cu o plantă, alte câteva obiecte restituiau un spaţiu ce te invita la meditaţie, la regăsirea de sine. În camera cu plafonul înalt era mobilier vechi, interbelic, pe pereţi atârnau tablouri cu rame groase, între care se regăsea un portret din tinereţe al Doamnei Geta, pe birou puteai vedea o maşină de scris, manuscrise, cărţi, iar cele câteva rafturi de bibliotecă adunau, în limbile franceză şi engleză, opera lui Krishnamurti, Rudolf Steiner, Helena Blavatsky, precum şi alte cărţi din acelaşi orizont.

Faţă de aceste repere ale Doamnei Geta, volumele înghesuite pe hol, între care am recunoscut trilogiile lui Blaga, marea poezie a lumii, romane celebre, dialogurile lui Platon şi alte opere filosofice, ţineau de o depăşită sferă a culturii.

În acea cameră am ascultat prima dată un fragment din scrierile lui Krishnamurti, tradus şi comentat de Doamna Geta, care-l cunoscuse în Elveţia, la Saanen, am auzit de India secretă şi Egiptul secret, semnate de Paul Brunton, de antroposofia lui Rudolf Steiner, sau de Ştiinţa secretă a Helenei Blavatsky. Doamna Geta, trecută bine de cincizeci de ani, radia lumină, avea un tonus de om tânăr, vorbea în primul rând din cele trăite, nu din cele citite. Fiinţa mea de douăzeci şi ceva de ani se deschidea cu toţi porii pentru a înţelege, adevărurile conturate de Liliana Dumitrescu căpătând acum o consistenţă nouă, hotărâtoare. Astfel, în ultimii ani ai şederii mele bucureştene, întâlnirile cu Doamna Geta au fost locuri de lumină, popasuri întru marile înţelesuri ale lumii şi ale omului. În cărţile mele de până acum am aşternut o serie de rânduri ce poartă ecoul întâlnirilor de atunci şi al legăturilor din anii de după 1990. Le reproduc şi aici, cu gândul de a da coerenţă portretului Doamnei Geta.

La începutul anului 2006, simţeam cum cercul de fier şi de fiere al existenţei de zi cu zi tinde să mă sugrume. Asupra mea cobora umbra oboselii, a depărtării de lume şi oameni, sentimentul inutilităţii zbaterii de zi cu zi, al inutilităţii de a căuta ieşirea prin cărţi, prin cultură. În acest context, am scris o scrisoare bunei mele prietene septuagenare, Doamna Geta Angheluţă. Iată ce mi-a răspuns:

6. 04. 2006, Bucureşti

Da, dragă Dane!

Rândurile mele nu vor fi dătătoare nici de consolare, nici de speranţă.

Aşa e şi cu bobul de grâu, până nu moare, nu rodeşte.

Ce trăieşti tu acum este adevărata moarte. Cea a trupului nu e decât o dispariţie temporară, o dezlegare firească. Eul e pe cale de a da ortul popii, căci cultura nu e hrană adevărată – ea e doar o modalitate de a mobila pustiul sau micile pustiuri şi singurătăţi, ceea ce nu ţine de foame. Din toate crizele de toate felurile prin care trecem în viaţă, asta prin care treci tu acum este cea mai, şi singura, fecundă, căci ea duce la umplere, adică la marele Gol, acela care cuprinde tot, fără resturi şi fără surplusuri. Totul este să nu fugi de ea (de criză), să nu cauţi evadări, cum ar fi un nou început. Lasă-te locuit, bântuit de disperare şi singurătate, căci ele sunt cei mai pricepuţi şi mai nemiloşi dascăli, prin urmare, şi cei mai eficienţi.

Îţi scriu, iată, înainte de a citi cartea, pentru care îţi mulţumesc. (este vorba de cartea Lasă-te locuit, n. n.)

Rândurile tale sunt foarte aproape inimii mele, sunt scrise de fratele meu de suflet.

Ce bine c-ai ieşit din cărţi! Ce binecuvântare să fii singur!

Ce greu şi ce folositor!

Nu obosi, Dane! Ai atins masa critică – de acum nu mai poţi da înapoi. Vorbeşte, îţi scrie Stan Păţitu. Nu te lăsa zdrobit de inutilitatea speranţei şi a crezului tău, căci totul este iluzoriu.

E mult de când am tot vrut să-ţi spun toate astea, dar n-am îndrăznit, ştiind eu că numai experienţa, trăirea proprie şi vie a inutilităţii poate duce la înviere… la învierea Christosului nostru lăuntric.

Singurătatea nu e niciodată prea multă, iar insatisfacţiile sunt propria noastră creaţie, căci ele nu apar decât atunci când aşteptăm şi sperăm răspunsuri adecvate proiecţiilor noastre. Numai când disperarea îţi ia tot şi te lasă în voia furtunii pustiului, numai atunci poate veni

Răspunsul. Nu cel dorit, nu cel aşteptat, ci cel necesar şi Folositor.

Dragă frate, relaţie, în sens de comunicare, nu există. Există doar relaţie conflictuală, întemeiată pe dualitate, pe care noi o numim comunicare. Dacă-ar exista comunicare, n-ar mai exista state, naţiuni, guverne, religii, nici celula de bază a societăţii: familia, n-ar mai exista discuţii în contradictoriu… ar fi raiul pe pământ… crezi c-ar fi plictisitor?… Comunicarea e pasăre rară şi se arată doar acolo unde părţile nu vor să fie una mai deşteaptă decât cealaltă.

În fabuloasa Evanghelie a lui Toma, zice Toma: „Isus a spus: «Fiţi trecători!»” Iartă-mă că închei cu un citat, dar pentru mine nu e un citat, ci e pe cale de a deveni un mod de viaţă. Asta ne spune mereu Maica Viaţă, iar noi trăim cu morţii, adică cu şi din cultură. Asta nu înseamnă că o dispreţuiesc (pe cultură), o las doar să stea la locul ei de vestigiu, indiferent de unde sau de la cine vine ea.

Da, ai dreptate: sunt multe, foarte multe de spus!… Şi, de fapt, în ultimă instanţă, totul se reduce la Iubire, despre care, însă, nu-ţi pot spune nimic, pentru că nu ştiu nimic. Ştiu doar ce nu este iubire – iar viaţa mea nu este iubire… e o aiureală.

Ieri am primit cartea şi rândurile tale.

Salutări şi gânduri bune alor tăi.

Christos e pe punctul de a învia!

Cu drag,

Geta

Finalul scrisorii mă duce cu gândul la părintele Cleopa care îi îndemna pe cei adunaţi ciorchine în faţa chiliei lui spre a lua cuvânt de învăţătură să plece, căci au venit la un moşneag, la un hârb legat cu sârmă, la unul care nu mai poate, care are una dintre mâini ruptă în opt locuri… Este tehnica de îndepărtare a celor cărora nu le e dat să primească Cuvântul. Aşa şi Doamna Geta, când vorbeşte despre iubire.

Eu, care o cunosc de mai bine de un sfert de veac, ştiu că viaţa ei, întreaga ei viaţă, a fost şi este o expresie a iubirii necondiţionate. Dar, într-adevăr, despre iubire este cel mai greu să vorbeşti. Un singur om, în întreaga istorie a omenirii, a avut curajul să vorbească răspicat despre iubire, dar acel om era şi singurul care avea dreptul să o facă, deoarece era Iubirea întrupată, Iubirea coborâtă în carne. Oamenii nu au putut primi, până la capăt, Iubirea care li se dăruia cu asupra de măsură, ba, mai mult, au crucificat-o. Dar Iubirea a continuat să-şi reverse potopul şi tot pământul a fost cuprins de apele ei. Ea a înviat trupul care o purtase printre oameni, ridicându-l la cer şi lăsând deschisă, celor ce n-au înţeles-o, poarta spre înalturi, spre Împărăţie.

Iubirea, sfidând legile timpului şi ale spaţiului, cu noi rămâne, spre a ne creşte întru iubire, până la sfârşitul veacurilor. Tot mai mulţi dintre noi au început să se deschidă către ea, fiind astfel născuţi din nou, din apă şi din duh, dar sunt şi foarte mulţi care au rămas departe de flacără.

Iubirea răstignită pe cruce nu constrânge pe nimeni; ea se revarsă, potopind lumea, iar de potopul ei nu poţi scăpa cu niciun fel de Arcă…

Dimpotrivă, cei aflaţi în Arcă sunt în afara iubirii.

De la Doamna Geta mai am o scrisoare, din 17.10.2001, primită în urma lecturării primei mele cărţi, Neodihnirea de fiinţă:

Dragă Dane,

E crudă încă impresia lăsată de lectura cărţii tale, pentru care-ţi mulţumesc. Îţi mulţumesc, de asemenea, pentru dedicaţie, care, de fapt, te priveşte, căci vedem în celălalt ce purtăm sau, mai bine zis, ce suntem noi înşine. Cu atât mai mult îţi mulţumesc pentru această oglindire, din adânc.

Din cruditatea impresiei (abia ieri am terminat lectura), vin următoarele: profundă cinste, strălucită candoare, elevată intelectualitate şi cultură de rasă.

A mai trecut o zi peste lectura mai sus pomenită. Aş fi vrut să fi trecut măcar o lună ca să-ţi pot spune ceva cu miez… sau nimic… Un proverb indian spune aşa: «Ulciorul face zgomot până se umple. Când s-a umplut, tace».

În clipa asta îmi vine aşa: Uită tot, dar tot şi trăieşte. Uită simţirile şi extazul cunoaşterii (intelectuale) şi trăieşte… Căci cunoaşterea de mai sus tot simţire e, aducând cu voluptate şi plăcerea competiţiei. Între cele două, simţire şi trăire, e o deosebire ca de la cer la pământ, practic. Simţire, egal, pământ, trăire, egal cer. Simţirea e particulară, trecătoare şi cumulativă, iar trăirea e veşnică (nu poate fi altfel), continuă şi se curăţă pe sine prin sine, fără să adune sau să lase cărare în urma ei. Iertare pentru pălăvrăgeala ulciorului celui gol.

Cu bucurie ţi-am citit spusele şi cu bucurie am învăţat încă şi încă o dată lecţia smereniei.

Şi acum, o confirmare la capitolul despre joc, venită din lumea celor ce odihnesc în Fiinţă:

«– Când unul ca mine, care a trecut prin atâtea naşteri şi morţi şi a crezut că după moarte urmează neantul, descoperă că viaţa continuă, acela capătă un sens al comediei divine. Voi oamenii iubiţi prea mult viaţa şi nu iubiţi destul jocul vieţii.»

(Citat din memorie din Vorbeşte Seth de Jane Roberts)

 Sunt bucuroasă să-ţi pot spune ca marele tău prieten Noica, cu drag, Dane, fără să-l plagiez. Folosesc această sintagmă de nişte ani, încă de pe vremea când habar n-aveam că nu cunosc iubirea.

Prin urmare, cu drag (fără să ştiu ce e) şi cu adâncă preţuire,

(dar nu mai mult în urma lecturii), te îmbrăţişez.

Îmbrăţişări alor tăi!

Cu drag, (deşi…,)

Geta Angheluţă

 

În anul 1995, Doamna Geta Angheluţă a participat la centenarul Krishnamurti, la Saanen, în Elveţia. Am primit de la ea, la începutul anului 1996, vreo patruzeci de pagini dactilografiate, conţinând jurnalul din acele zile. Manuscrisul este copleşitor, meritând să fie publicat. Reţin câteva remarci care mi-au dat de gândit:

 Dacă faci ceva pentru ceva, e urât şi trivial. Nu eşti cu adevărat bun decât dacă eşti bun degeaba.

Mintea, în dorinţa ei de a trăi senzaţionalul, prinde nişte chei de raţionament şi le transformă în clişee, care devin instrumente de lucru, de cercetare, dar care nu duc decât tot la concluzii ale gândirii, altfel împodobite sau neîmpodobite.

Cercetarea trebuie făcută cu prietenie. Trebuie să observi ego-ul cu prietenie, cu iubire. Tăcerea gândirii este sfârşitul timpului, iar compasiunea este inteligenţă.

Ordinea este o stare a minţii fără conflict, fără alegere. Genială este mintea care înţelege complexitatea vieţii, iar înţelegerea aduce propria ei disciplină. Etimologic, disciplină vine de la discipol, învăţăcel; a învăţa prin propriile forţe înseamnă a învăţa cu adevărat. Cunoaşterea e necesară, dar nu suficientă; trebuie trecut dincolo de cuvinte.

Cercetarea trebuie să fie religioasă, altfel e corupţie (claritatea este importantă, nu atât cunoaşterea, iar a înţelege este a trăi cu întreaga făptură lucrul înţeles).

Iubirea este panaceu pentru toate problemele omului.

Credinţa în Dumnezeu tot evadare este.

Religie = a muşca; religia de astăzi este întemeiată pe gând, pe frică, pe nesiguranţă. Gândul se adoră pe sine în creaţiile sale, în simboluri, în obiectele din biserici – dar gândul nu e niciodată sacru.

Societatea este o iluzie; reală este doar relaţia dintre oameni. Pe de altă parte, conştiinţa umană e a omenirii în întregul ei; în acest sens, nu suntem indivizi.

Timiditatea e o formă ascunsă de violenţă.

Într-una din conferinţe, K. a afirmat:

– Conştiinţa umană nu se poate schimba din rădăcini!

– Atunci de ce vorbiţi?

– Din iubire, veni răspunsul…

Singurul păcat este iluzia; când acţiunea se naşte din iluzie, atunci apare păcatul.

Toţi cei socotiţi a fi dumnezeu taţi şi fii nu sunt altceva decât Viaţă, iar nu cârje pentru omul în derută. Viaţa nu are nevoie de Dumnezeu. Ea este însuşi Dumnezeu, acel ceva de nemăsurat şi de negândit, de neconceput pentru mintea noastră. Şi atunci, religiile l-au născut pe Dumnezeu, pentru ca autoritatea să capete o formă de nezdruncinat, să devină instanţă ultimă, judecătoare a vieţii omului, la care să poată recurge când tot restul s-a prăbuşit… adică, iluzia ultimă a eului în confuzie…

A fi inocent înseamnă a nu fi rănit, a nu putea fi rănit.

Când spun Geta Angheluţă, îmi vine în minte şi numele actriţei Sorana Ţopa, glorie a Naţionalului bucureştean în perioada interbelică, cucerită de prezenţa inconfundabilă a lui Krishnamurti, membră a grupului din care făceau parte Eliade, Cioran, Ionescu, Noica; după 1944, pusă în situaţia de a interpreta roluri în piese comuniste, s-a retras în anonimat. În anii optzeci încă mai trăia, iar Doamna Geta ne-o zugrăvea în imagini care, pentru noi, se împleteau cu istoria culturală a Bucureştiului. Ştiam, de exemplu, că Marin Preda, tânăr scriitor, a avut o relaţie specială cu Sorana Ţopa.

Dacă aş şti că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aş lua toate măsurile de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură hotărâtoare, aceea de a renunţa la scris, nu aş lua-o, mărturisea el. Actriţa Sorana Ţopa avea să-i fie model în creionarea personajului Sorana, din romanul Intrusul.

Marin Preda mi-a călcat pragul prima dată, îşi aminteşte ea, prin anul ’41-’42. Era tânăr, ochi mari, expresivi, umbriţi de o nelinişte abia stăpânită. […]. După un răstimp, mă pomenesc cu Marin că îmi întinde cu un surâs stingher un manuscris: Întâlnirea din pământuri, prima lui încercare serioasă. […]. Preocupări mai ample l-au acaparat apoi, ceea ce a făcut să ne vedem din ce în ce mai rar. Moromeţii era aşteptat să apară curând…

Într-o primă fază, Sorana Ţopa are o reacţie violentă asupra cărţii (mă întreb dacă ar fi fost vreo pierdere să nu fi scris deloc această carte), iar când, recitind-o, realizează că a greşit judecând-o aşa aspru, notează: Marin încetase să-mi mai dea şi cel mai mărunt semn de viaţă.

S-au scurs zile, luni, ani.

Aflată în Elveţia, în vara anului 1968, la una dintre întâlnirile cu Krishnamurti, Sorana află, dintr-o scrisoare, că noua carte a lui Preda, Intrusul, o are ca eroină. Legătura a fost reluată, atât Preda, cât şi ea trecând peste incidentul care-i separase vremelnic. Nu regăsisem noi oare cel mai înalt dintre jocuri?… Cerescul har al prieteniei fără de cusur? […]. A continuat să-mi dea, spre lectură, mai toate manuscrisele cărţilor nepublicate încă… până la cea din urmă. Întâlnirile s-au înmulţit.

I-am cunoscut casa şi copiii. Puţini erau aceia de care se apropia. «Eu nu cred că o să trăiesc mult», îmi spunea uneori cu un zâmbet de stranie melancolie, cătând în gol.

Sorana Ţopa a fost o femeie cu o profundă înţelegere a vieţii, a omului, iar relaţia ei cu Preda a fost una cu totul specială. Odată, la plecare, după ce îşi reluase vizitele, Preda i-a spus: Nu-ţi dai seama cât timp am pierdut amândoi… aşa de pomana cucului…

Avem credinţa că unul dintre puţinii oameni ziditori, pe care Preda i-a acceptat în preajmă, a fost Sorana Ţopa. În scrisoarea deschisă pe care i-a adresat-o, după săvârşirea lui din această viaţă, citim: Tu ştii acum, Marine, că nu suntem singurele fiinţe care s-au împărtăşit din harul unei depline comuniuni şi nici o excepţie de pus în ramă. Atât doar c-am avut norocul să simţim şi noi că e o prostie să-ţi baţi capul, numărând zilele şi anii din calendar, cu ochii temători la ceasornic şi să ne lăsăm pradă disperării, atunci când o fiinţă apropiată sau alta, asemănătoare nouă, nu mai răspunde pipăibil la apelul simţurilor noastre. Fiindcă ştii că, orice s-ar întâmpla şi în orice plan neam găsi, noi suntem prezenţi acum şi aici… de-a pururi.

Îmi amintesc, notează Mircea Eliade în noiembrie 1948 în jurnal, că acum vreo 15-16 ani, când Emil Cioran o vedea pe Sorana şi rămâneau de vorbă până târziu în noapte, el îi spunea la plecare:

«Trebuie să mă duc acum la bordel, ca să mă eliberez de toată filosofia ta». Sorana îmi povestea asta cu lacrimile în ochi.

La rându-i, Cioran notează, în anul 1968: Era ameţitoare, e adevărat, dar atât de acaparatoare, de istovitoare, de insistentă, încât, după toate întâlnirile noastre, mergeam zdrobit şi subjugat să mă îmbăt într-o cârciumă. La sfârşitul anilor şaizeci, Sorana Ţopa, actriţa care în 1927 o interpretase pe Domnişoara Anastasia, vine în Franţa.

Reîntâlnirea cu ea i se părea lui Cioran ridicolă: să reluăm divagaţiile de acum 35 de ani şi toate astea la Paris şi în româneşte. Nu, nu, şi iar nu. În plus, are 70 de ani – ceea ce mi se pare indecent şi îngrozitor. E adevărat că n-am decât 13 ani mai puţin decât ea, deci o nimica toată… Îi scrie, în culmea furiei, o scrisoare în acest sens, apoi regretă şi se arată dispus să se întâlnească cu ea. Întâlnirea va avea loc peste doi ani. Cioran notează în jurnal: 30 august 1970. După 30 de ani, am revăzut-o pe Sorana Ţopa. Stricând mereu cheful celorlalţi, punând mereu întrebări anapoda şi, trebuie spus, creând o jenă destul de penibilă. Ieri seara avea – mai mult decât de obicei – aerul unei ţărance ruse rătăcite într-un oraş. Dacă ar fi rămas la ţară, ar fi fost negreşit sufletul unei secte oarecare de la ea din sat. O pisăloagă pasionată şi metafizică. Toată viaţa a vorbit despre moderaţie, despre depăşirea eului, iar în realitate nu şi-a putut ascunde niciodată ambiţiile neclintite, dorinţa de a domina, temperamental tiranic. N-am întâlnit vreodată o femeie mai aptă să-ţi strice buna dispoziţie. Prezenţa Soranei la Paris mă indispune cumplit: e ca şi cum o întreagă parte a trecutului meu ar fi aici, în faţa mea.

După două săptămâni însă, în urma observaţiilor şi criticilor pe care Sorana le face ultimei cărţi a lui Cioran, Demiurgul cel rău, acesta notează: Observaţiile şi criticile ei sunt extrem de pertinente, sunt, de departe, cele mai pătrunzătoare care s-au spus despre cartea mea.

La moartea lui Preda a fost rostită, obsesiv, sintagma timpul na mai avut răbdare.

Din aşezarea noastră de fiinţe ale spaţiului şi timpului, plecarea, pe neaşteptate, a unuia dintre noi este receptată ca o ruptură, ca o nedreptate. Netimpul de dincolo de moarte are însă propriul său temei; din perspectiva veşniciei, nu există mai devreme sau mai târziu şi fiecare om trebuie înţeles în intervalul lui atât i-a fost dat. Eminescu, Blaga, Nichita, Labiş, Preda, atâţia alţii, a căror viaţă ni s-a părut că a fost retezată înainte de vreme, ne-au lăsat, de fapt, întregul dar ce le-a fost hărăzit spre a-l dărui; restul e tăcere.

*

Când, la mijlocul lunii iulie 2011 am avut o lansare a cărţii Uită-te o clipă, răsare soarele la Bucureşti, am sunat-o. N-a putut să vină din cauza vârstei înaintate (aproape 80 de ani) şi a căldurii, dar m-a invitat la o lansare de carte la Suceava, vineri 29 iulie, a volumului... a fi Viu… a fi Iubire, semnat de tatăl ei. Titlul îmi este foarte aproape pentru că, de când am cunoscut-o pe Doamna Geta, am înţeles că acesta este firul călăuzitor al vieţii ei, fir pe care, acum pricep, l-a depănat preluându-l de la tatăl. Întregul material care face obiectul volumului amintit se sprijină, după mărturia autorului său, pe învăţătura celui mai lucid şi mai clar cuget care – după a mea părere – se găseşte azi în lume. Este vorba de Krishnamurti. Marele privilegiu pe care i l-a oferit Maica Viaţă, aminteşte Doamna Geta Angheluţă în cuvântul introductiv, a fost întâlnirea cu Viul însuşi, în făptura lui Jiddu Krishnamurti, a cărui prezenţă şi gândire au fost limanul de pace şi armonie pe care l-a căutat o viaţă. Foarte ştiutor în ale matematicii şi filosofiei (care însă nu l-au mulţumit), şi-a găsit pacea în pictură şi în întâlnirea cu K.

Afirmaţia de mai sus este valabilă şi pentru Doamna Geta. Viaţa fiecăruia dintre noi este un traseu unic, irepetabil şi întâlnirile esenţiale, dacă se întâmplă să le avem, ne marchează destinul. Căci, până la urmă, nu ideile contează, ci oamenii care le dau viaţă, care le întruchipează, iar întâlnirea cu acei oameni se transformă pentru noi într-o învăţare prin învecinare. Te poţi întâlni cu acei oameni şi în duh, aşa cum a fost întâlnirea mea cu Vasile Lovinescu, dar mai puternică este întâlnirea faţă către faţă. Iar Doamna Geta a avut, la rându-i, întâlnirea vie cu Krishnamurti, la Saanen, în Elveţia. Nu discutăm aici concepţia despre om şi despre viaţă a lui K., ci înrâurirea pe care a avut-o asupra atâtor şi atâtor oameni. Aşa cum, la nivelul lui, René Guénon a creat un curent în cultura română, se poate spune acelaşi lucru şi despre K. Dar în timp ce despre influenţa primului s-au scris multe pagini, despre dâra de lumină a celui de-al doilea abia dacă se aminteşte.

Lansarea cărţii a fost însoţită de un spectacol în care Doamna Geta a recitat din versurile tatălui ei. Această femeie de aproape 80 de ani izvorăşte lumină, este prezentă pe deplin acum şi aici, are atenţia ultimă pentru tot ce e viu împrejurul ei, întruchipând, prin aceasta, felul de a fi propovăduit de Krishnamurti. Nu de teorii are nevoie lumea, nu de predici, ci de prezenţe. Dacă-l mărturiseşti pe Hristos, fii asemenea lui, fiu în Fiul. Doar aşa îi vei putea atrage pe ceilalţi pe Calea Hristos. Dacă nu reuşeşti să fii ceea ce crezi, mai bine învăluieşte-te în tăcere. De multe ori, tăcerea noastră vorbeşte mai bine decât am putea-o face noi.

*

Suntem ceea ce iubim, ceea ce mâncăm, admirăm, citim. Suntem ceea ce lăsăm să treacă din mediu extern în mediu intern, ca mai apoi acel ceva să lucreze în interior şi din interior. În anii tineri, lectura este mijlocul de a te apropia de marile adevăruri ale lumii, prin cărţile fundamentale. Datorită unei conjuncturi, am ajuns urmez Politehnica, în timp ce structura mea de gând şi simţire năzuia spre teatru, filosofie, psihologie, religie, şi acest fapt m-a determinat să citesc mult, spre a recupera paşii pe care nu-i puteam face pe drumul ce-mi fusese refuzat.

În volumul al doilea de memorii semnat de Eugen Lovinescu găsesc un pasaj despre Sorana Ţopa, marea actriţă a Naţionalului bucureştean, femeia care i-a influenţat viaţa, decisiv, doamnei Geta Angheluţă care, la rându-i, mi-a deschis calea către Krishnamurti, Brunton, Blavatsky, Steiner… Pe de altă parte, Doamna Geta a influenţat felul de a fi al Lilianei Dumitrescu, cea care, la trupa de teatru Alma a Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, mi-a deschis, la începutul anilor ’80, calea către Eminescu, Blaga, Nichita, Eliade şi atâţia alţii de tăria lor. Acum, privind înapoi, realizez că am avut parte de drumul meu iniţiatic, început de unul singur cu lectura cărţii Sic Cogito semnată de Hasdeu şi continuat cu treptele amintite, culminând cu întâlnirea din vara anului 1986 de la Păltiniş cu filosoful Constantin Noica şi cu discipolii lui Vasile Lovinescu, prima dată prin scris şi apoi faţă către faţă, începând cu anul 2004.

Întâlnirile esenţiale ale vieţii mele au continuat cu Neculai Popa, unul dintre martirii de la Aiud, şi cu Sorin Lavric, doctor în filosofie, de care mă leagă, din anul 2009, o trainică prietenie. Poate că următoarea carte se va chema, cine ştie, Cartea prietenilor. Anii optzeci au fost pentru mine anii acumulărilor, în care am citit şi conspectat pe mii de pagini cărţi importante ale culturii româneşti şi universale, ce nu se găseau în librării. Zilele trecute, am dat peste aceste zeci de dosare; trilogiile lui Blaga, eseuri semnate de Eliade, aproape toate cărţile lui Noica, dogmatica părintelui Stăniloae, alte şi alte cărţi conspectate şi îndosariate. Mi-a atras atenţia un dosar pe care scrie Diverse. Răsfoindu-l, am înţeles încă o dată că Ideea nu vine niciodată în stare pură, ci însoţită de ceea ce a pus în ea subiectul care o gândeşte. Iar aici, în forma în care este îmbrăcată, formă ce poartă vibraţia celui care a zămislit-o, stă toată frumuseţea culturii. În fond, afirmă George Paulet, orice operă este o subiectivitate care se oferă ca obiectivitate.

Marii creatori se întâlnesc în adânc, aceleaşi înţelesuri răzbat din cărţile importante ale omenirii. Experienţele umane duse până la capăt, până la străluminarea lor în înţelesuri, sunt, în toate locurile şi timpurile, fundamental aceleaşi. Am avut şansa să le descopăr în anii tineri, dar ele au început să rodească doar din momentul în care am reuşit să le umplu cu experienţa de viaţă, să le trec din mediu extern – dicţionar de înţelepciune – în mediu intern. Aceasta este calea spre a ajunge la echilibru interior, la o înţelegere a ta, cât şi a celor de sub cer.

Altfel, pentru cine nu-l are, tot spiritul din lume este inutil, toată înţelepciunea strânsă în cărţi e simplă colecţie de vorbe cu tâlc. Am recitit paginile de acum un sfert de veac cu sentimentul că pot recupera liniile de forţă ale sufletului meu de atunci aflat în neodihnire de fiinţă, singurătate, neadaptare. De la începuturile deschiderii mele întru cultură (privită ca viaţa şi gândul celuilalt trăite pentru mine), am mers la esenţe. Esenţe care, chiar dacă s-au estompat în timp, au lucrat în chip nevăzut, ajutându-mă să odrăslesc scrierile de mai târziu. Este important ca în anii tineri să vii în contact cu texte esenţiale. Pentru mine, importantă a fost întâlnirea, în Bucureştiul anilor ’80, cu opera lui Noica, Spinoza, Blaga, Eliade, dar şi cu Liliana Dumitrescu şi Geta Angheluţă, cu orizonturile de gând şi simţire pe care ele mi le-au deschis.