Este aşa îngrămădeală în sufletul meu,
aşa o zbatere şi o neîmpăcare,
o sete de adevăr şi de lumină,
încât nu ai unde arunca un vârf de ac.
Dar pe tine te primesc…, dacă-ţi asumi riscul,
te primesc !
Numai tu poţi pune ordine în lucrurile de suflet
şi-mi poţi restitui liniştea care naşte mari începuturi.
Dar, poate, îţi cer prea mult,
Poate, te vei speria…
Poate că balanţa sufletului meu e încăpăţânat de aplecată
şi ar fi nevoie de o prea mare risipă de suflet,
spre a-i reda echilibrul…
Aş vrea să mă mut în sufletul tău
ca într-o casă nouă cu flori la ferestre,
ca într-un loc fără amintiri amare
şi răni necicatrizate.
Un loc unde să iau totul de la capăt,
dar, de astă dată, nu singur.
Să luăm totul de la capăt!
Aş vrea…
Aşa că te rog,
dacă nu-ţi cer prea mult,
deşi ştiu că-ţi cer totul,
primeşte-mă
Mie redă-mă !

Dan D. Iacob