Hai să facem un gard împrejurul lumii,
un gard peste care să nu poată sări
nici măcar gândurile noastre adunate din roua dimineţii,
înainte de răsăritul soarelui,
când se aburcă spre albastru, cocoşul pământului.
Desigur, totul nu este decât o imagine deformată…Dar cum nu avem, încă, acces la imaginea dintâi,
Trebuie să ne mulţumim cu aceste reflexe…
Nu e vorba de consolare,
nici de resemnare vorbă nu este.
E un modus vivendi, într-o lume ca nelumea.
Un fel de a trăi drept, într-o lume ce se clatină,
drept însemnând nu rigiditate, ci echilibru,
în primul rând interior.
Vă spun: este o şansă să trăieşti!
Şi, vă asigur, nu ultima.
Să ne amintim că trenurile accelerate
nu opresc decât în anumite staţii,
din teama de a nu se pierde pe drum…

30 martie 1982

(după o repetiţie prelungită, la trupa de teatru Alma)

Dan D. Iacob – Douăzeci şi opt de trepte ale realului, poezii, Editura PapiruS Media, 2015