Vezi cum eşti?
Nici n-ai observat că afară s-a făcut iarnă.
Unde pleci? Hei, omule, ai să răceşti!
Pune-ţi haina de blană şi nu te mai obosi
între zgomotul sinistru al ceasului de dimineaţă şi miezul nopţii,
ca-ntr-un cerc ce se strânge mereu.
Cauţi motivaţii, orele pierdute şi minutele,
pentru a le smulge îndatoririlor tale…
Te scuturi floare…. veştede petale
Iar ochii tăi nu sunt fereşti, ci numai scuturi.
Nu te mai simt, bătrâne om, nu te mai simt.
Te scuturi floare, fără de săruturi, te scuturi…
Aşa mă ştiu, de când mi-aduc aminte,
tot singur, tot fugind după Idei,
tot frământat de grijile diurne,
păstrând pentru vreo carte câţiva lei…
Aşa mă ştiu… n-am vrut să fiu aşa,
dar viaţa – suverana – nu dă audienţe…
Ea nu primeşte sfaturi, nu motivează absenţe,
ci doar pedepse dă, pentru greşeală
şi visul… sclipitor ca o beteală…

Dan Iacob – 3 noiembrie, 1982