La începutul anilor ’80, cobora în mine duhul poeziei lui Eminescu, Blaga,  Nichita, Arghezi, Bacovia, Barbu, Sorescu, Shakespeare, Kipling, Gibran, Rilke…, născând poezie. Nu ştiu câtă valoare au versurile scrise atunci; ştiu însă că ele păstrează  pecetea sufletului meu în căutare de sine.

Din cele câteva zeci de poeme aşternute pe hârtie între anii 1981 şi 1985, am selectat 27;  pentru mine, ele sunt tot atâtea trepte către real. Numărul l-am ales având în suflet cartea cu acelaşi titlu, semnată de Constantin Noica. La ele am adăugat un alt poem, scris târziu, în miezul vieţii, pe când împlineam 47 de ani.

Vreau să dau seamă, prin aceste trepte, de starea poeziei, care m-a locuit şi pe mine, care a coborât şi în felul meu de fiinţă, la plinirea vremii. Sunt oameni care, citind încercările mele poetice, m-au îndemnat să mă apuc iar de scris poezie, neştiind că poezia nu poate fi scrisă decât dacă eşti locuit de starea poeziei. Iar în ceea ce mă priveşte doar iubirea, îndrăgostirea, mi-a mai picurat în suflet, în miezul vieţii, această stare divină. Am scris atunci vreo trei poezii, din care două s-au pierdut, aşa că n-am reuşit, până astăzi, să ridic scara mea poetică, ce visează înaltul, decât cu încă o treaptă.

Iar în ceea ce priveşte starea de acum trei decenii şi jumătate, care m-a locuit vreme de cinci ani, astăzi, chiar de m-aş întoarce, a-nţelege n-o mai pot.

Unde eşti tu poezie, cu tăcerea ta, cu tot?

Dan D. Iacob