Dan Iacob, Această lume nu e o concluzie, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, 164 pag.

Oamenii frămîntaţi de sensul vieţii suferă de o crasă deficienţă spirituală: nu pot suporta viaţa decît în prezenţa unei perspective lăuntrice. E vorba de ochiul interior, de acel orizont de duh fără de care şirul zilelor devine o pacoste stupidă mergînd către nicăieri.

Şi cînd ochiul se închide, tonusul cade pînă la depresie cronică. Omul se prăbuşeşte fiindcă nu mai are de ce să se agaţe în cadrul vedeniei proprii. Din această categorie face parte Dan Iacob. Detaliul bizar e că deficienţa în cauză nu e defect de conformaţie, ci ferment înzestrat cu virtuţi culturale, orice fiinţă cu apetit umanist fiind atinsă de o deficienţă similară. E îndeajuns să constaţi că opusul deficienţei în spirit e suficienţa arogantă a filistinului contemporan: pleziristul trăind în secvenţe scurte, puse cap la cap în catene de evenimente care nu culminează într-un sens sufletesc. Filistinul este plin pe dinăuntru, adică suficient în accepţia deplină a termenului, şi din acest motiv nu pricepe în ruptul capului de ce pentru deficient viaţa aduce cu o repetiţie absurdă, de o monotonie ce ameninţă să fie ruinătoare. A-i pomeni unei fiinţe suficiente de sensul vieţii e a atinge un diapazon pe care nu-l poate auzi… (Citeşte mai departe)