Aceasta lume nu e o concluzie (2013, Editura EIKON)

Dan-Iacob-Aceasta-lume-nu-e-o-concluzie-dimDe fiecare dată când îmi apărea câte o carte o ofeream şi prietenului meu, filosoful Sorin Lavric, care obişnuia să o prezinte în pagina lui din revista România literară. Aşa am procedat şi cu volumul Această lume nu e o concluzie, apărut în anul 2013, pe când eram în plină depresie. Îmi aduc aminte şi astăzi ziua când am păşit pragul casei sale din Piatra Neamţ, spre a-i oferi cartea, cum am stat sub vie, cum i-am mărturisit impasul prin care trec, cum i-am cerut sfat. Atunci am realizat inutilitatea lecturilor când este vorba de un ajutor într-o situaţie concretă. Prietenul meu mă sfătuia să alerg dimineaţa, să-mi iau o bicicletă, să-mi fac un program de plimbări. Îl ascultam, dar în adâncul meu realizam că niciuna din soluţiile lui nu se potrivea felului meu de fiinţă. La câteva săptămâni, în revista România literară a apărut  un articol cu titlul Ieşirea din cărţi, un articol nu despre volumul pe care i-l oferisem, ci despre mine:

„Oamenii frământaţi de sensul vieţii suferă de o crasă deficienţă spirituală: nu pot suporta viaţa decât în prezenţa unei perspective lăuntrice. E vorba de ochiul interior, de acel orizont de duh fără de care şirul zilelor devine o pacoste stupidă, mergând către nicăieri. Şi când ochiul se închide, tonusul cade până la depresie cronică. Omul se prăbuşeşte fiindcă nu mai are de ce să se agaţe în cadrul vedeniei proprii. Din această categorie face parte Dan Iacob. Detaliul bizar este că deficienţa în cauză nu e defect de conformaţie, ci ferment înzestrat cu virtuţi culturale, orice fiinţă cu apetit umanist fiind atinsă de o deficienţă similară. (…)

Dan Iacob e din regnul deficitarilor cărora pâlnia unui ideal i se închide la răstimpuri variabile, de unde crizele prin care trece. Neavând o natură mistică care să-i permită crearea unei breşe directe spre  numenul divin, Dan Iacob nu poate recurge la reţeta transfigurării în duh. Asceza îi repugnă, bigoţia îl irită, şi, în genere, ritualul religios îl rabdă în doze mici. Metanoia, dacă există, nu se numără printre experienţele pe care le are la îndemână, iar credinţa, deşi asumată în plan conştient, nu e un sentiment din a cărui tensiune să-şi poată trage forţa unei vedenii. Neavând, aşadar, predispoziţii de dospire mistică, Dan Iacob e o natură meditativă de ordin liric, la care paroxismele de credinţă sunt înlocuite cu efuziuni de sentiment. Într-un cuvânt, Dan Iacob e un emotiv dornic de dispoziţii plăcute în dauna răscolirilor stridente, natura lirică împrumutându-i evidente porniri histrionice, alături de o nevoie acută de hrană spirituală. (…)

Vrând să fie un tip uman şi nu o teapă subumană, autorul îşi satisface nevoia de spirit în trei împrejurări: citind cărţi, întâlnind personalităţi sau vizitând locuri consacrate.

Dan-Iacob-Aceasta-lume-nu-e-o-concluzie-2-dimCu riscul de a părea maliţios, Dan Iacob trebuie să-i fie recunoscător depresiei, fiindcă din golul pe care îl resimte acum i se va deschide perspectiva pe care o va intui mai târziu; toată cultura tinde spre constatarea că singura expresie care e durabilă provine din disperare. Restul e onanie de prestigiu. (…)

Dan Iacob postulează un Dumnezeu pe care nu-l simte, dar pe care-l instituie din fidelitate faţă de tradiţie. Teologia, când nu e revelaţie acceptată, e stipulare subiectivă a unui numen conservator, iar pornirile reflexive ale lui Dan Iacob merg în direcţia unei teologii creştine, aşa explicându-se interesul arătat pentru Schmemann sau Siluan Athonitul. El are predilecţie pentru cărţile de iniţiere în înţelepciuni ezoterice, ocolind tomurile docte, zidite în armuri seci. Autorul caută profunzimea gnomică, exprimată în sentinţe care merg la suflet, fără ocolişul prezumţios al limbajului de specialitate. Între Hegel şi Vasile Lovinescu îl preferă pe al doilea, dar nu-l respinge pe Noica, cum nu-l repudiază pe Creţia. Cu timpul însă, presimţirea că adevărul livresc, oricât de rafinat, e forma ciuntită a unui adevăr mai cuprinzător, pune stăpânire pe autor, moment în care biblioteca devine instanţă constrângătoare, iar autorii simpli cabotini slujind gloriei proprii. Din acel moment pasul care se impune e renunţarea la lectură, adică ieşirea din cărţi şi intrarea în viaţă.

La 53 de ani Dan Iacob scrie clar, senin, cu o tentă reculeasă, într-o sintaxă de tăietură eseistică, fără dantelării simandicoase. Dan Iacob nu e original sub unghiul gândurilor, ci autentic sub unghiul sincerităţii, fiind colportor al ideilor altora, pe care şi le asumă după gradul de regăsire: e valoros acel scriitor în ale cărui gânduri se află pe sine. Motivaţia adâncă a scrisului său este nevoia de exerciţiu spiritual, exerciţiu pe care orice om cu deficit de orizont îl face de-a lungul vieţii.”

Sorin Lavric, Ieşirea din cărţi, revista România literară, nr. 24, 14 iunie 2013, p. 9.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.