Un autor îndrăgostit de idei

Dan Iacob face parte din categoria acelor scriitori care, spre fericirea lor, nu trăiesc sub imperiul performanţei. Cu alte cuvinte, ei nu scriu mânaţi de o stare competitivă cu ceilalţi. Singurul lor reper este sinele, la care se raportează constant şi în funcţie de care îşi organizează planul lecturilor şi al gândurilor. Cartea de faţă este ca un puzzle în care, pe măsura lecturii, se reliefează temele majore ale personalităţii proprii: întâlniri cu oameni, întâlniri cu locuri, cu idei, cu cărţi. Din noianul de întâlniri, unele l-au marcat decisiv, cum ar fi cea cu Constantin Noica, pe care l-a cunoscut direct, nu doar prin intermediul cărţilor şi scrisorilor, sau cele cu Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhardt, Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Antoine de Saint-Exupéry, Petru Creţia şi, nu în ultimul rând, Vasile Lovinescu. Prin ataşamentul faţă de idei de asemenea factură, Dan Iacob părăseşte definitiv spaţiul cultural-sceptic şi se înscrie pe o orbită a celor, cum am spus în titlu, îndrăgostiţi de idei. În acest jurnal ne frapează în mod special acele fragmente dominate de o sinceritate dezarmantă: „În acel an circula profeţia nu mai ştiu cărui sfânt conform căreia lumea se va sfârşi în 1992. Ea nu s-a împlinit, iar credincioşii au găsit explicaţia; profeţia e corectă, au spus ei, dar Dumnezeu, în marea lui iubire de oameni, ne mai îngăduie o vreme, spre a ne da răgazul întoarcerii la El. Această profeţie m-a influenţat în hotărârea de a renunţa la Facultatea de Teologie. Aveam 32 de ani, o fetiţă de patru ani, un serviciu ce nu-mi oferea satisfacţii şi o oboseală pe care-o simţeam, în mine, mai adâncă decât mine însumi. Din aşezarea mea de atunci, omenirea putea sfârşi oricând. Dar, bineînţeles, n-a sfârşit…” (p. 23)

Nu putem să nu ne întoarcem cu luare aminte la titlul volumului: „Uită-te o clipă, soarele răsare”. Autorul îl evocă astfel pe regretatul poet Daniel T. Suciu, care a debutat la Cartea Românească, înainte de moartea prematură la douăzeci de ani, cu volumul „Copilul între noi”. Dublul sens al verbului „a se uita” este ca o călăuză a autorului şi pe care o recomandă şi cititorului, întrucât în sens spiritual nu poţi să priveşti ceva şi să înţelegi ceea ce priveşti dacă în prealabil nu ai reuşit să te uiţi pe tine însuţi.

Într-un loc din carte Dan Iacob afirmă mânat de aceeaşi sinceritate: „Nu ne suportăm pe noi înşine, acesta este adevărul trist şi întristător al trecerii pe acest pământ”. În primul moment, ai impresia că autorul chiar se lasă dominat de această convingere. Nu este chiar aşa. Toată cartea lui este un fel de luptă cu sine însuşi din dorinţa de a se depăşi şi, în cele din urmă, de a putea spune că se poate suporta pe sine însuşi. Extazul mistic sau erotic despre care spune că îl însoţeşte pe cel singur este în acelaşi timp şi extazul scrierii unui asemenea jurnal de trăiri şi afecte. După ce parcurgi un text atât de voluminos şi-ţi dai seama că autorul l-a scris aflându-se sub o presiune lăuntrică şi nicidecum ghidat de interese conjuncturale, nu poţi să nu cercetezi care au fost modelele sau care a fost modelul unei asemenea compoziţii. Gândul te duce astfel, de la sine, spre „Jurnalul fericirii” bunăoară, dar şi spre alte texte scrise în zig-zag fără să respecte o anumită structură. Cum am spus la începutul acestor rânduri, Dan Iacob nu este obsedat de competiţie şi scrie degajat, supus unei dezordini încântătoare. Deşi la prima lectură te surprinde o anumită disciplină a investigării temelor preferate, pe urmă descoperi că autorul abandonează totuşi programul ingineresc şi se lasă dirijat de inspiraţie, făcând din actul scrierii un gest vital. În acest volum, autorul ajunge pe pragul dintre acumulare şi distilare. Exerciţiile lui de sinceritate, aproape canonice şi inepuizabile, trec din recapitulare în recapitulare a evenimentelor existenţiale, culturale şi intelectuale şi, până la urmă, se transformă chiar ele în mărturii şi mărturisiri ale fiorului fără de moarte, ale vibraţiei de Viaţă care îl „curentează” pe autor. Fiinţa tandră a lui Dan Iacob, pe care n-ai bănui-o sub carapacea manifestării robuste, preface reperele apocalipsei personale şi comunicarea cu semenii de diverse calibre spirituale prezenţi printre noi sau invocaţi de pe alte tărâmuri într-o nesfârşită scrisoare de dragoste, într-un jurnal de bord.

Căci Dan Iacob, ca un adevărat şi neodihnit îndrăgostit, navighează spre „Iubirea neînserată”. În încheiere, mai cităm un fragment din cartea sa: „Scriem cărţi punând în ele tot ce avem mai bun, mai adevărat, mai adânc în fiinţa noastră, şi invităm oamenii să le citească, spre a ne iubi. Acesta este gândul nedeclarat al fiecărui autor; altfel, nimeni n-ar mai scrie. Iar
oamenii citesc spre a găsi fiinţa de care să se îndrăgostească.” (p. 157)

Roxana Cristian, discipol al lui Vasile Lovinescu

Trei lămuriri

Asupra titlului

Titlul volumului mi-a fost inspirat de un haiku semnat de Daniel T. Suciu, un tânăr secerat de moarte la numai douăzeci de ani. Acest tânăr, după cum aprecia filosoful Constantin Noica în Cuvântul înainte la volumul “Copilul între noi” (Ed. Cartea Românească, 1983), “făgăduia totul în cultura mare a zilei româneşti de mâine”. În geanta pe care o purta în momentul accidentului se afla, alături de fişe, note şi însemnări la operele lui Dosoftei pentru un proiectat studiu despre versificaţia veche românească, nota “Un imperativ românesc: Uită-te: imperativ dublu pentru verbele a (se) uita (oublier) şi a (se) uita, a privi (regarder) Când priveşti cu adevărat undeva, trebuie oare să te uiţi? Adică trebuie să renunţi la tine pentru a vedea ceva? Aşa se pare.(…) Când nu te uiţi, rămâi înscris în tine, privirea este înspre lăuntru, te ai pe tine în minte. Condiţia deschiderii, a vederii este în a te uita pe tine, pentru a-i vedea pe ceilalţi. Doar atunci te uiţi cu adevărat la ei: după ce te-ai uitat, te vei regăsi altul. Uită-te o clipă, răsare soarele”.

Asupra scriiturii

Spre a nu-ţi tulbura paşii, nu am încărcat textul cu trimiteri la volumele şi paginile autorilor care m-au hrănit cu cuvintele lor. Cred că, din tot ce există sub soare, sunt lucruri, oameni, cărţi, ritualuri care te pot duce până la pragul naşterii din nou şi sunt oameni ai lui Dumnezeu care te pot trece pragul, atât cât îi poate fi dat unui muritor. Dacă această carte îţi va aminti de existenţa pragului şi te va provoca să faci un singur pas către el, ea şi-a împlinit menirea cu care am slobozit-o în lume. Dacă nu, va rămâne, ca atâtea alte cărţi, un martor mut al unei încercări nereuşite. Pentru Marin Preda, a pierde sentimentul contemplaţiei şi sentimentul eternităţii este lovitura cea mai puternică pe care o poate primi omul. A scrie o carte, notează el într-un rând, este un fenomen tot atât de fatal cum sunt fenomenele mari ale existenţei: naşterile, morţile, seismele sociale. Încep, la rându-mi, scriind a patra carte, să simt acest lucru. Important este, până la urmă, ca şi cititorul să simtă, citind-o, că lectura ei este un fenomen tot atât de fatal cum sunt fenomenele mari ale existenţei.

Asupra cuprinsului

În urma intenselor lecturi dintre anii 1979 şi 1985, se adunaseră câteva mii de pagini de conspecte şi însemnări, de poezii şi meditaţii şi, odată reîntors în Piatra Neamţ, la mijlocul anului 1985, am început să le aştern pe curat, în caiete numerotate de la unu la cinci. La ele s-au adăugat apoi caietele ce acoperă perioada 1986-1999. Fragmente din cele şase registre, precum şi din zecile de dosare cuprinzând conspectele sutelor de cărţi ce mi-au călăuzit primii paşi pe drumul regăsirii de sine, au ajuns în paginile cărţilor publicate până acum. Spre a rotunji mesajul pe care vreau să-l transmit, am simţit nevoia să mă întorc încă o dată asupra lor, spre a selecta paginile care, din raţiuni de structură interioară a volumelor anterioare, nu şi-au găsit locul acolo. La ele s-au adăugat paginile de jurnal ţinute în perioada 2000-2010, pe calculator. Mă uit la cele şase registre cumpărate în vara anului 1985, la paginile manuscrise pe care le conţin, şi realizez diferenţa între trăirea ce se naşte când le deschid, faţă de cea prilejuită de textele citite pe ecranul monitorului. Am certitudinea că suportul de hârtie, cartea, nu va dispărea niciodată din viaţa oamenilor, oricât de mult va evolua tehnologia. Întâlnirea cu o carte presupune antrenarea tuturor simţurilor – miros, văz, gust, pipăit, auz –, iar omul de azi, ca şi cel de peste o mie de ani, se va raporta la lume tot prin simţuri, spre a se întâlni cu ceilalţi, cu sine şi cu Dumnezeu.

Cele câteva mii de pagini de conspecte şi însemnări au născut până la urmă trei cărţi. Felul meu de fiinţă din anul 2004, 2009 sau 2010 a selectat, aplecându-se asupra lor, altceva, rezultând ceea ce îmi place să numesc Trilogia neodihnirii de fiinţă:

1. Lasă-te locuit (2004)
2. Pecetea (2010)
3. Uită-te o clipă, răsare soarele (2011)

Cărţile se oferă cititorilor asemenea fructelor de pe ram. Cei mulţi le ignoră, cei puţini le răsfoiesc absenţi, cu gândul la ale lor, apoi le părăsesc pentru totdeauna, aruncându-le pe câte un raft, dându-le la anticariat sau chiar la gunoi. Dar sunt şi unii, foarte puţini, ce se apleacă cu sufletul deschis asupra lor şi care, abia ei, culeg rodul. Pentru ei sunt scrise cărţile mele, pentru ei sunt scrise toate cărţile lumii. Cele trei volume trebuie privite ca un singur dat ce se lasă descoperit din trei perspective, o creaţie tridimensională, una ca fiinţă şi întreită ca ipostase. Fiecare dintre noi este, în adânc, unul ca fiinţă şi, în manifestare, multiplu ca persoană; în fiecare sălăşluiesc mai multe persoane, conturate la diferite vârste, de diferite experienţe de gând şi simţire. Noi, cei adevăraţi, suntem dincolo de toate experienţele şi persoanele şi la noi nu se poate ajunge decât prin iubire; dar nu atât prin iubirea care „mişcă sori şi stele”, prin iubirea ce se revarsă la fel,
asemenea soarelui, peste cei buni şi peste cei răi, ci prin iubirea înţeleasă ca posibilitate „de a ne transcende în altul, într-un alt individual ireductibil şi inefabil pe care să-l putem iubi ca atare”.

Cercul care se închide

Înainte de 1989, în colecţia Idei contemporane a editurii politice, a apărut volumul Cercul care se închide (Natura, Omul şi Tehnica), semnat de B. Commoner. Era vorba în acea carte de relaţia omului cu natura, relaţie mediată de tehnică, de necesitatea de a închide cercul, de a lăsa ciclurile naturale să-şi urmeze cursul, dincolo de intervenţia noastră, adesea brutală, în curgerea proceselor statornicite pe această planetă de milioane de ani. Dincolo de aceste câteva gânduri, nu mai ştiu nimic acum despre acea carte, dar titlul mi-a rămas în minte şi cred că el poate fi aplicat propriilor noastre vieţi. În anii tineri deschidem tot felul de cercuri: al profesiei, al prietenilor (familia îţi este dată, prietenii ţi-i alegi), al iubirii, banilor, bolilor… După cincizeci de ani, aceste cercuri încep să se închidă fixând o certitudine, o pecete şi abia de acum viaţa poate intra în buna devenire. Observ cum încep să se închidă cercurile mele. În primul rând,
cel numit neodihnirea de teatru. Încă din clasa a patra am descoperit atracţia pentru Thalia şi am trăit până la sfârşitul liceului cu certitudinea că voi da examen la Institutul de teatru şi că viaţa mea va porni pe acest drum. N-a fost să fie… Am urmat una din facultăţile

Institutului Politehnic Bucureşti, m-am obosit apoi cincisprezece ani prin fabrici şi uzine şi nouă la Teatrul Tineretului, pe un post administrativ. Abia din primăvara anului 2009, după ce m-am angajat la Biblioteca Judeţeană şi am demarat câteva proiecte legate de mişcarea teatrală de amatori şi de sărbătorirea marilor personalităţi ale culturii româneşti şi universale, am înţeles că cercul s-a închis, că am ajuns, după patruzeci de ani de neodihnire de fiinţa teatrului şi a culturii, să fac teatru, să fac cultură, dar nu precum am dorit eu, ci precum El a voit. Am înţeles că nu putem forţa nimic, că totul vine să se întâmple la plinirea vremii… La fel încep să se întâmple lucrurile cu cercul cunoaşterii. După ani de căutări, lecturi, totul începe să se limpezească şi înţelesurile se leagă conturând un mod personal şi autentic de a mă raporta la animale, oameni şi zei. Important nu este momentul trecerii pragului, ci putinţa de a călca peste un prag sau altul. După ce a citit cartea lui Papini Un om sfârşit, Eliade a avut sentimentul că este condamnat să retrăiască experienţele descrise acolo. Aflat într-o călătorie în Italia, tânărul scriitor s-a întâlnit cu autorul şi i-a mărturisit temerile. Linişteşte-te, i-a spus acesta, chiar dacă la un moment sau altul al devenirii noastre ni se pare că drumul parcurs se suprapune cu drumul altuia, este doar o părere. Mai devreme sau mai târziu, fiecare găseşte şi trăieşte propriul drum. Am deschis multe cercuri în timpul vieţii. Poţi trăi douăzeci, patruzeci, optzeci ori o sută de ani, nu contează. Contează câte din cercurile deschise ai reuşit (ţi-a fost dat) să le închizi: al profesiei, al iubirii, banilor, sănătăţii, prietenilor, călătoriilor… Numai din acest punct de vedere poate fi înţeleasă o viaţă de om. Restul este zădărnicie, risipire, fugă de tine şi de ceilalţi, amăgire, conformism (a fi în rând cu lumea), adică frică, foame, eros.

În anul 2001, când am publicat micul volum Neodihnirea de fiinţă, am deschis un cerc, în anul 2004, când mi-a apărut volumul Lasă-te locuit, el a luat amploare, ajungând la începutul anului 2010, odată cu apariţia cărţii Pecetea, la apogeu. Cu apariţia volumului Uităte o clipă, răsare soarele, acest cerc se va închide.. Nu înseamnă că nu voi mai scrie, dar simt că cele trei cărţi (trei pentru că prima este reluată în a doua) formează un triptic ce cuprinde orizonturile sub care am crescut sufleteşte în ultimii treizeci de ani. Tot în 2010 s-a închis şi cercul deschis acum un sfert de veac, pe când eram stagiar la A.C.M.R. În 2010 se împlineşte jumătate de veac de la înfiinţarea acestei întreprinderi şi am fost implicat în redactarea monografiei publicate cu acest prilej. Dacă mi-ar fi spus cineva, atunci, cum se va închide, peste ani, acest cerc, nu l-aş fi crezut. Periplul meu de unsprezece ani la această întreprindere, ani în care m-am întrebat, constant, ce caut eu acolo, a căpătat, prin volumul Drumuri prin memorie, semicentenarul unui mod de a fi, un sens.

În anul 2015 mi-au apărut trei cărţi: De la Nistru pân la … Nisa, Douăzeci şi opt de trepte ale resalului (poezii) şi antologia “Iisus Hristos. Creştinismul. Biserica” ce a închis un cerc de lecturi pe această temă ce fusese deschis cu 35 de ani în urmă.

Cercuri care se închid…Viaţa noastră este o succesiune de cercuri care ne ajută să urcăm în spirală spre Absolut. Ai atins un prag al înţelepciunii dacă reuşeşti să te rupi de un cerc pe care l-ai închis şi să mergi mai departe fără să te crispezi, fără să priveşti înapoi cu mânie. Şi asta chiar dacă este vorba de cercul iubirii, al banilor, sănătăţii sau prietenilor. Cine are îndârjire, spune Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, nu-L vede pe Dumnezeu. Când am început, după 1989, să mă apropii de ritualul bisericii, de lumea duhovnicilor, a preoţilor de mir, când am ajuns să am un duhovnic, mi-am pus şi problema rugăciunii. Teolog, îmi tot repeta un tânăr prieten preot, este cel care vorbeşte cu Dumnezeu, nu despre El. Veneam cu o formaţie filosofică (atât cât reuşisem s-o conturez în perioada 1980-1990) şi apropierea mea de misterul creştin era pe calea raţiunii, a înţelegerii. Mă mângâiam cu vorba părintelui Teofil Părăian de la Sâmbăta de Sus (ne mântuim în starea în care suntem), în cazul meu mai mult gândire decât trăire, dar ştiam că, dacă va fi să merg până la capăt întru creştinism, nu voi putea ocoli starea rugăciunii. Am citit multe pagini despre rugăciunea inimii, despre cele şapte trepte ale ei (de la rugăciunea buzelor la rugăciunea contemplativă de care, spune Sfântul Isaac Sirul, se învredniceşte unul într-un neam), eram plin de teorie, dar simţeam că rugăciunea mea, atâta câtă era, nu depăşea nivelul primei trepte, nivelul buzelor. Nu reuşeam să-mi adun mintea, nu reuşeam să lupt cu gândurile. Ori numai o minte adunată poate mai apoi coborî în inimă. La începutul anului 2010 am găsit un text cutremurător despre esenţa rugăciunii. El aparţine unui francez convertit la ortodoxie (Jean-Yves Leloup) ce-a avut şansa de a fi iniţiat în tainele rugăciunii lui Iisus de unul din marii trăitori ai secolului XX – Părintele Serafim de la mănăstirea Pantelimon (Rusicon) de pe muntele Athos. După 30 de ani, prin lectura paginilor lui, cercul căutărilor mele întru taina rugăciunii s-a închis, spre a se deschide cercul lucrării rugăciunii, al vorbirii cu Dumnezeu. Sunt la primul pas pe circumferinţa acestui cerc, dar simt că sunt pe Cale, că mi-a fost dat drumul. Cheia unei concepţii creştine asupra rugăciunii este faptul că rugăciunea constă în atenţie. Ea este orientarea către Dumnezeu a întregii
atenţii de care sufletul e capabil, iar calitatea atenţiei determină în mare măsură calitatea rugăciunii. Căldura inimii nu o poate suplini. Numai partea cea mai înaltă a atenţiei intră în contact cu Dumnezeu, atunci când rugăciunea este destul de intensă şi de pură pentru ca un asemenea contact să aibă loc. Exerciţiile de şcoală sunt eficace pentru creşterea puterii de atenţie ce va fi disponibilă în momentul rugăciunii, cu condiţia să fie practicate în acest scop şi numai în acest scop. Pentru fiecare dintre noi, atâta drum este cât am reuşit să parcurgem.

Uită-te o clipă, răsare soarele

Numai uitarea de sine, uitarea eului, te poate face să vezi un răsărit. Şi numai un răsărit poate naşte un orizont. Nu te-aş fi găsit dacă nu mi te-ai fi dăruit, este corecţia adusă de Mihail Şora pascalianului Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit. Te găsesc doar în măsura în care mereu mi Te dărui, altă cale spre Tine nu am. Îmi sună în urechi cuvintele lui Wittgenstein, rostite în 1931: Am spus cândva, poate pe drept cuvânt: din vechea cultură nu va mai rămâne decât un maldăr de ruine şi, în cele din urmă, o grămadă de cenuşă, dar vor exista spirite care vor pluti deasupra cenuşii.

Ruinele, cenuşa, spiritul, orizontul.
Locul, locuirea, a fi locuit, a te lăsa locuit.
Fiinţa, neodihnirea de Fiinţă, imposibilitatea odihnirii de Fiinţă, odihnirea în Fiinţă
Răsăritul, orizontul, apusul, pecetea.
Şi a fost o seară, şi a fost o dimineaţă
Ziua a opta….

Am fost, de-a lungul unui sfert de veac, locuit de patru
orizonturi, marcat de patru peceţi: orizontul poetic, filosofic, religios, tradiţional. Simt că un al cincilea orizont stă să mă locuiască. Privind înapoi, înţeleg, abia acum, faptul că toată neodihnirea din ultimii treizeci de ani a fost, în primul rând, la nivelul mentalului (La începutul anilor ’80 notam într-o pagină de jurnal: Am prea multe experienţe de gândire şi prea puţine de trăire). Timpul a trecut, dar neodihnirea mea a rămas de cele mai multe ori doar la nivelul experienţelor de gândire. Neodihnirea de Fiinţă este în timp, Fiinţa este dincolo de timp. Saltul ţine de o moarte şi o înviere. Orice neodihnire ce-şi are rădăcina în mental nu poate fi depăşită decât dacă transcendem mentalul. Prezentul este linia de separaţie între trecut şi viitor. El nu are spaţiu şi de aceea mintea nu-şi poate găsi locul în prezent. Nu te poţi lăsa locuit de gânduri dacă reuşeşti să trăieşti sută la sută în prezent. Paradoxal, poarta către Spirit este deschisă doar când gândirea tace, gândurile neavând altă sursă de energie decât mintea. Dacă îţi ieşi din minţi, dacă te faci nebun pentru această lume, gândurile tac. În creştinismul ortodox există termenul de nebuni pentru Hristos, prin care sunt definiţi anumiţi trăitori, iar crucea – poartă spre cer pentru creştini – este nebunie pentru păgâni, aşa cum afirmă Apostolul Pavel. Nebunia te scoate din orizonturile acestei lumi spre a te arunca pe verticala Spiritului. Iar când tace gândirea, simţi mireasma neminţii şi, pentru prima oară, te odihneşti în Fiinţă, ai acces la dimensiunea verticalităţii – conştientizarea! M-am mişcat, sub cele patru orizonturi, sub cele patru peceţi pe care le-am rememorat în ultima carte (a poeziei, filosofiei, religiei, studiilor tradiţionale), ca şi în somnul cu vise. Ori somnul cu vise este expresia odihnirii de Fiinţă. Verticala care stă să mă locuiască acum este odihnirea în Fiinţă. Atâta timp cât mă voi mişca de la un gând la altul, sub cele patru orizonturi, sub cele patru peceţi, rămân în lume, chiar dacă gândul mă poate duce până la pragul odihnirii în Fiinţă. Extazul speculativ pe care Noica îl atribuie filosofiei este, pentru mine, ajungerea în faţa pragului, este o performanţă umbrită încă de păcat. Din aşezarea Fiinţei, a păcătui e a nu te împărtăşi de bucuria trăirii în prezent. A trăi în prezent, a trăi clipa, fără un rest care să te arunce către trecut sau viitor, înseamnă a trăi odihnirea în Fiinţă, în Fiinţa care este dincolo de timp, este atemporală. Toate neodihnirile mele au fost în plan orizontal, au fost marcate de zbucium, de suferinţă, pe când planul vertical al odihnirii în Fiinţă nu cunoaşte decât beatitudinea. Dar nu poţi, fiind în trup, să te odihneşti în Fiinţă fără să recazi în orizontul neodihnirii de Ea.

Există punctul de intersecţie al orizontalei cu verticala, punct din care neodihnirea poate ţâşni, într-o clipă, pe verticala odihnirii în Fiinţă.

Această verticală va fi, după moarte, orizontul de la care voi începe urcuşul spre Fiinţă. Nu poţi deveni decât după ce ai intrat în ordine. De aceea, esenţa celui de-al cincilea orizont, a celei de-a cincea peceţi, este conştientizarea. Astăzi, 99% din populaţia Terrei este la nivelul ontic al omului vieţuitor stăpânit de frică, foame, eros, cei 1% rămaşi adunând oamenii creatori şi pe cei ce se creează pe sine. Ne naştem purtând înlăuntrul nostru o sămânţă, o adresă. Dumnezeu, s-a spus, pune în fiecare suflet o adresă, iar când vrea să ajungă la acel suflet, îl caută la adresa ce a sădit-o în el la naştere. Nu-i vina Domnului că noi n-am reuşit să ajungem, prin neodihnirile noastre, la acea adresă … Cei 1% de care aminteam au deschis poarta creativităţii şi pentru ei bucuria nu mai este o vorbă goală. Pentru ei, a fi este a fi creator, creativ. Dacă omul vieţuitor stă sub semnul influenţei socialului, iar cel creator sub cel al creaţiei, omul ce se creează pe sine stă sub semnul Spiritului care nu este din lumea aceasta.

Omul vieţuitor trăieşte în trecut, cel creator în viitor, pe când omul ce se creează pe sine trăieşte în prezent. Omul vieţuitor este copleşit de memorie, cel creator de cunoaştere, pe când omul ce se creează pe sine este învăluit de înţelepciune. Cei mai mulţi din cei care pretind astăzi că au o viaţă religioasă sunt oameni vieţuitori, copleşiţi de memorie, de trecut, chiar dacă
această memorie, acest trecut poartă numele, pe cea mai de sus treaptă a sa, de Sfânta Tradiţie. La antipod, omul care s-a creat pe sine a atins stadiul religiozităţii, tăria iubirii, a inocenţei. Cuvintele Evangheliei de la acest nivel sunt rostite de Mântuitorul şi de aceea ele par de neînţeles pentru bunul simţ, pentru omul vieţuitor şi chiar pentru cel creator. Iisus nu a adus în lume o nouă religie, ci un nou mod de a fi, cel al verticalităţii, al Spiritului, al odihnirii în Fiinţă (Eu şi Tatăl una suntem, Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl). Numai din această aşezare face Iisus afirmaţii şi numai la acest nivel trebuie înţelese, spre a nu ne fi piatră de poticnire, spre a nu ne sminti întru ele. În acest context, ritualul, mersul la biserică, participarea la cele şapte sfinte taine nu sunt decât trambulina necesară saltului; dar saltul pe verticală, de la a şti (memorie) la a fi (conştientizare), este individual. Trambulina este comună, dar saltul e individual. Cei mai mulţi se mulţumesc să rămână pe trambulină, regăsind în comunitatea bisericii familia pe care n-au avut-o sau n-o mai au, prietenul pe care nu-l mai sperau, ieşirea din cotitura singurătăţii. Trăind toate acestea, creştinul uită de salt. În Aşa grăit-a Zarathustra, după ce le-a prezentat grandioasa imagine a supraomului, Zarathustra le prezintă, prin antiteză, imaginea celui din urmă om. Mulţimea se regăseşte în el şi-i strigă: Dă-ne nouă pe cel din urmă om şi-ţi vom ierta supraomul. Aşa pare să strige masa de creştini de azi: Dă-ne nouă traiul călduţ în sânul bisericii şi-ţi vom ierta încercarea de a ne provoca să facem saltul către divin. Cine nu se ridică pe sine la tăria acestui salt nu poate nădăjdui în mântuire, chiar dacă Dumnezeu este iubire… Dumnezeul atotputernic ne-a creat după chipul şi asemănarea Lui şi nu ne poate îngrădi libertatea. Iar libertatea este clipa Lui în noi!

Pe de-o parte, nu L-am căuta dacă nu L-am fi găsit, cu alte cuvinte, n-am tânji după verticalitate dacă n-am avea acces la acel punct în care verticala se întâlneşte cu orizontala, iar pe de altă parte, nu L-am căuta dacă nu ni S-ar dărui statornic, cu asupra de măsură. Dumnezeu nu poate să ne locuiască, nu poate să te pecetluiască, decât dacă, liberi fiind, ne lăsăm locuiţi, pecetluiţi de El.

Lasă-te locuit, iată îndemnul meu.
Neodihneşte-te de Fiinţă, iată starea…

Pune surdină eului, încearcă, în pendularea între trecut şi viitor, în neodihnirea de fiinţa gândului, a banilor, a hranei, să te concentrezi asupra punctului în care orizontala se întâlneşte cu verticala, asupra acelui punct în care cele patru orizonturi se topesc, spre a naşte un al cincilea orizont – conştientizarea, meditaţia, verticala iubirii.
Nu uita: trupul cu energiile lui (între care cea sexuală este cea mai puternică), mintea, sentimentele trebuie să-ţi fie aliaţi în încercarea de a te lăsa locuit de verticala conştientizării, a iubirii. Creştinii spun adesea Facă-se voia Ta, Doamne, afirmaţie ce este rădăcina stării de martor: privesc, detaşat, ceea ce mi se întâmplă, pentru că mi-am încredinţat viaţa lui Dumnezeu. Esenţa meditaţiei este tocmai crearea unei distanţe între tine şi problemele tale, iar rugăciunea ca racordare la energiile divine tocmai asta face, creează distanţa între tine şi tine. Dar rugăciunea nu trebuie privită ca o stare privilegiată; fiecare act al vieţii (mersul, mâncatul, râsul, sexul, jocul, sărbătorescul, iubirea) poate îmbrăca haina rugăciunii. Această treaptă ontică este atinsă de cel ce s-a creat pe sine, de cel care se odihneşte în Fiinţă. În acest sens înţeleg vorba unui mare singuratec de la începuturile creştinismului, sfântul Antonie cel Mare: Semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos sunt: mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Meditaţia este, de fapt, starea de martor, aşa cum o numeşte un iluminat al secolului XX, şi la ea ajungi atunci când eşti locuit de iubire. Este starea pe care o mărturiseşte Sf. Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni: De-aş grăi în limbile oamenilor ş-ale îngerilor, dar dacă n-am iubire făcutu-m‘am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor…
Din momentul în care te locuieşte iubirea, oamenii vor începe să se adune în jurul tău pentru că le vei deveni hrană (este cazul, în spaţiul creştin ortodox, al marilor duhovnici) Iisus este Cuvântul întrupat şi cei ce se hrănesc cu El (Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci şi cu tot cuvântul lui Dumnezeu) devin, prin har, cuvinte întrupate ale lui Dumnezeu, date spre hrana celor mulţi. Hristos, Adam cel Nou, ne invită (Dacă voieşte cineva) să fim asemenea Tatălui din ceruri, să facem saltul pe verticala conştientizării.
Sfinţii, duhovnicii, ritualul bisericii nu sunt decât trambuline; saltul este individual. Iar dacă nu-ţi este dat, într-o viaţă de om, să faci acest salt, înseamnă că nu ţi-a fost dat să te ridici la tăria staturii de om. Am vorbit despre omul care se odihneşte în Fiinţă. Odihnindu-se în Fiinţă, el devine, la rându-i, pentru cei din preajmă, un om odihnitor. Aceasta este pecetea pe care, la rândul nostru, o putem aşeza pe această lume. Să fim oameni odihnitori, oameni care aduc în jurul lor bucurie, care aduc mulţumire în jurul lor, linişte şi împlinire.

Peste toţi şi peste toate,
Peste cele trăite şi peste cele nădăjduite,
Peste cele dăruite şi peste cele suferite,
Peste cele aşteptate şi peste cele hărăzite,
Răsăritul…
Uită-te o clipă, răsare Soarele Iubirii!