Pecetea (2010, Editura „Cetatea Doamnei”)

Dan-Iacob-Pecetea-2010-dim
Venim în această lume şi năzuim să punem o pecete pe ea. Trec anii şi înţelegem că, de fapt, lumea a pus o pecete pe noi. De pe pragul jumătăţii de veac ce mi-a fost dată până acum, am încercat să rememorez peceţile pe care lumea aceasta de pământ şi de cer le-a pus asupră-mi: a poeziei, a filosofiei, a religiei, a studiilor tradiţionale… Să ne amintim însă că nimic nu vine din afară dacă nu vine şi din tine; fiecare pecete a găsit în fiinţa mea ceara de cuget şi simţire pe care să se imprime.

Dar fiinţele trec, la răstimpuri, prin sabie şi prin foc şi atunci se probează tăria peceţilor pe care le poartă. Multe se şterg atunci, pentru că n-au fost decât simple exerciţii de gândire, un simplu desen la nivelul intelectului, chiar dacă au lăsat impresia, prin zbaterile sufleteşti ce l-au însoţit, că sunt mai mult decât atât. Abia după aceea, dezbrăcat de peceţile superficiale care, acum înţelegi, te oboseau pentru că-ţi ocupau gândurile şi-ţi nelinişteau sufletul nefiind, în adânc, ale tale, te vei simţi liber. Atunci vei cunoaşte adevărul fiinţei tale şi acest adevăr te va face liber. Şi vei putea, abia acum, să spui: „Afirm, în fiecare zi, adevărul fiinţei mele!”

Pecetea

Dan-Iacob-Pecetea-2010-2-dimAm ieşit din cărţi, nu mai trăiesc sub povara lor. Încep să mă simt, abia acum, când mă apropii de pragul vârstei de cincizeci de ani, neatârnat, adică uşor, încercând o stare de bună detaşare. Fac curat, fac loc înlăuntrul meu, debarasez. Noica mărturisea că încerca o bucurie când vedea în vitrina câte unui magazin anunţul primim marfă. Eu mă bucur când văd spaţii în care se face curat, se lărgesc încăperi, se pun ferestre mai mari, spre a putea fi mai lesne locuite. Am înţeles că raiul şi iadul îşi au rădăcinile în această lume, că ne pregătim pentru viaţa viitoare, prin felul în care trăim acum şi aici. De aceea mă rog: Dă-mi, Doamne, oamenii în preajma cărora felul meu de fiinţă poate înflori, poate rodi. Este prea scurtă această viaţă, ca să o trăim în crispare, ură, îndârjire. În fiecare clipă, vreau să pot rosti, asemeni lui Daniel Turcea: „Ştiu, vom muri, dar câtă splendoare”.

Neodihnirea de Fiinţă este în timp, Fiinţa este dincolo de timp. Saltul ţine de o moarte şi o înviere, iar orice neodihnire ce-şi are rădăcina în mental nu poate fi depăşită decât dacă transcenzi mentalul. Atâta timp cât mă mişc de la un gând la altul, sub cele patru orizonturi, rămân în lume. Dar a trăi în prezent, a trăi clipa, fără un rest care să te arunce către trecut sau viitor, înseamnă a trăi odihnirea în Fiinţă, în Fiinţa care este dincolo de timp. Toate neodihnirile mele au fost în plan orizontal; planul vertical, al odihnirii în Fiinţă, nu cunoaşte decât beatitudinea. Dar nu te poţi odihni în Fiinţă, în trup fiind, fără să recazi în orizontul neodihnirii de Fiinţă.

Orizontala şi verticala;
neodihnirea de…
şi odihnirea în…

Există acel punct de intersecţie al orizontalei cu verticala şi toată pendularea neodihnirii poate ţâşni, într-o clipă, pe verticala odihnirii în Fiinţă. Această verticală va fi, după moarte, orizontul de la care vei începe urcuşul spre Fiinţă. Nu poţi deveni, se ştie, decât după ce ai intrat în ordine. De aceea, esenţa celui de-al cincilea orizont este conştientizarea.

Din nefericire, astăzi, 99% din populaţia Terrei este la nivelul ontic al omului vieţuitor care este stăpânit de frică, foame, eros. Cei 1% rămaşi adună oamenii creatori şi pe cei ce se creează pe sine. Ne naştem purtând lăuntrul nostru o sămânţă. Cei 1% au reuşit să deschidă poarta creativităţii şi, pentru ei, bucuria nu mai este o vorbă goală.

Din nefericire, cei mai mulţi din cei care pretind astăzi că au o viaţă religioasă sunt oameni vieţuitori, copleşiţi de memorie, de trecut, chiar dacă această memorie, acest trecut, poartă numele, pe cea mai de sus treaptă a sa, de Sfânta Tradiţie. La antipod, omul care s-a creat pe sine a atins stadiul religiozităţii, tăria iubirii, a inocenţei. Cuvintele Evangheliei de la acest nivel sunt rostite de Mântuitorul şi de aceea par, de cele mai multe ori, de neînţeles. Iisus nu a adus în lume o nouă religie, ci un nou mod de a fi, cel al verticalităţii, al Spiritului, al odihnirii în Fiinţă („Eu şi Tatăl una suntem, cine m-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl”). Numai din această aşezare El face afirmaţii şi numai la acest nivel trebuie ele înţelese, spre a nu ne fi piatră de poticnire, spre a nu ne sminti întru ele. În acest context, ritualul, mersul la biserică, participarea la cele şapte sfinte taine nu sunt decât trambulina necesară saltului; dar saltul pe verticală, de la a şti (memorie) la a fi (conştientizare), este individual. Trambulina este comună, dar saltul este individual. Din nefericire, cei mai mulţi, zdrobitor de mulţi, se mulţumesc să rămână pe trambulină, regăsind aici, în comunitatea biserici, familia pe care n-au avut-o sau n-o mai au, prietenul pe care nu-l mai sperau, fuga de singurătate… Trăind toate acestea şi altele asemenea lor, creştinul uită de salt. În „Aşa grăit-a Zaratrustra” a lui Nietzsche, după ce le-a prezentat grandioasa imagine a supraomului, Zaratrustra le prezintă, prin antiteză, imaginea celui din urmă om. Mulţimea se regăseşte în el, şi-i strigă: „dă-ne nouă pe cel din urmă om şi-ţi vom ierta supraomul”. Aşa pare să strige masa de creştini de azi: dă-ne nouă traiul călduţ în sânul bisericii şi-ţi vom ierta încercarea de a ne provoca să facem saltul către divin. Cine nu se ridică pe sine la tăria acestui salt, nu poate nădăjdui în mântuire, chiar dacă Dumnezeu este iubire… Dumnezeul atotputernic ne-a creat după chipul şi asemănarea Lui şi nu ne poate îngrădi libertatea. Libertatea este clipa Lui în noi!

Pe de o parte pascalianul „nu l-am căuta dacă nu l-am fi găsit”, cu alte cuvinte n-am tânji după verticalitate dacă n-am avea acces la acel punct în care verticala se întâlneşte cu orizontala, iar pe de altă parte, „nu te-aş căuta, dacă nu mi te-ai fi dăruit, statornic”, cu asupra de măsură. Dumnezeu nu poate să ne locuiască decât dacă, liberi fiind, nu ne lăsăm locuiţi.

Lasă-te locuit, iată îndemnul meu.

Neodihneşte-te de Fiinţă, iată starea…

Pune surdină eului, încearcă, în pendularea între trecut şi viitor, în neodihnirea de fiinţa gândului, a banilor, a hranei, să te concentrezi asupra punctului în care orizontala se întâlneşte cu verticala; asupra acelui punct în care orizonturile se topesc, spre a naşte unul nou – conştientizarea, meditaţia, verticala iubirii. Trupul cu energiile lui (între care cea sexuală este cea mai puternică), mintea, sentimentele, trebuie să-ţi fie aliaţi, în încercarea de a te lăsa locuit de verticala conştientizării, a iubirii.

Afirmaţia „Facă-se voia Ta, Doamne” este rădăcina stării de martor: privesc, detaşat, ceea ce mi se întâmplă, pentru că mi-am încredinţat viaţa lui Dumnezeu. Esenţa meditaţiei este tocmai crearea unei distanţe între tine şi problemele tale; rugăciunea ca racordare la energiile divine tocmai asta face, creează distanţa între tine şi tine. Dar rugăciunea nu trebuie privită ca o stare privilegiată; fiecare act al vieţii (mersul, mâncatul, râsul, sexul, jocul, sărbătorescul, iubirea) poate îmbrăca haina rugăciunii. Această treaptă ontică este atinsă de cel ce s-a creat pe sine, de cel care se odihneşte în Fiinţă. În acest sens, înţeleg vorba unui mare singuratec de la începuturile creştinismului, sfântul Antonie cel Mare: „Semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos sunt: mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii”. Meditaţia este, de fapt, starea de martor, aşa cum o numeşte un iluminat al secolului douăzeci, şi la ea ajungi atunci când eşti locuit de iubire.

Verticala este Dumnezeu – iubire, iar din momentul în care ea te locuieşte, oamenii vor începe să se adune în jurul tău pentru că le vei deveni hrană (este cazul marilor duhovnici din spaţiul creştin ortodox). Iisus este Cuvântul întrupat şi cei ce se hrănesc cu El („nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu”) devin, prin har, cuvinte întrupate ale lui Dumnezeu, date spre hrana celor mulţi. Hristos, Adam cel Nou, ne invită să fim asemenea Tatălui din ceruri, să facem saltul pe verticala conştientizării. Am vorbit despre omul care se odihneşte în Fiinţă. Dar, odihnindu-se în Fiinţă, el devine, pentru cei din preajmă, un om odihnitor. Să fim oameni odihnitori, oameni care aduc în jurul lor bucurie, care aduc mulţumire în jurul lor, care aduc linişte, care aduc împlinire. Să fim oameni odihnitori, iată pecetea pe care o putem pune pe acestă lume.

Cuprins:

  • Despre lectură
  • Pagini de jurnal din anii tineri 1980 -1989
  • Prima pecete: orizontul poetic
  • Douăzeci şi şapte de trepte către real
  • A doua pecete: orizontul filosofic
  • Încercare de aşezare a lumii în noţiuni
  • Strategia gândului filosofic la Baruch Spinoza
  • Despre maieutică
  • Tema fiinţei şi poema Luceafărul (fragment)
  • Sub semnul depărtării
  • A treia pecete: orizontul religios
  • Ultimul sihastru
  • Părintele Iustin, duhovnicul
  • Aiud, jertfă şi răscumpărare
  • Pelerin la Sfântul Munte Athos
  • A găsi pe Acelaşi, dar în alt mod
  • A patra pecete: orizontul tradiţional
  • Proiect de scenariu pentru un film documentar
  • 2005, anul centenarului Vasile Lovinescu
  • Pagini de jurnal 2005 – 2007

Lansare de carte

Joi, 11 februarie 2010, sala Amfiteatru a Bibliotecii Judeţene a devenit neîncăpătoare. Suplimentasem cele 80 de locuri cu încă treizeci, dar au mai trebuit cărate scaune, căci la invitaţia mea au răspuns aproape 200 de prieteni. E drept că lansarea cărţii Pecetea s-a suprapus peste împlinirea vârstei de cincizeci de ani, invitaţii venind cu un dublu scop. Una peste alta, a fost o atmosferă ce nu se poate descrie lesne în cuvinte. Sorin Lavric, autorul cuvântului înainte, n-a putut ajunge la lansare din cauza înzăpezirii şi mi-a trimis câteva cuvinte pe care le-am citit la începutul întâlnirii noastre:

„Îmi pare rău că nu pot fi alături de Dan Iacob la lansarea cărţii sale, cu atât mai mult cu cât evenimentul are loc cu câteva zile înainte ca el să împlinească vârsta de 50 de ani. Nu-mi rămâne decât să-i fiu aproape cu gândul, urându-i „La mulţi ani!” şi salutându-i totodată pe toţi participanţii la lansarea volumului. Dan Iacob a scris o carte pe măsuran maturizării la care a ajuns la această vârstă, căci este cartea unui spirit cizelat, pentru care cultura nu e bravadă, ci mod intim de raportare la viaţă. Peceţile de care vorbeşte în carte sunt tot atâtea trepte în evoluţia sa sufletească şi primul lucru pe care l-am constatat citindu-i cartea este că eu nu am trecut prin atâtea porţi prin câte a trecut Dan Iacob. Altfel spus, mai am de aşteptat ca să pot spune că, aidoma prietenului meu, am săvârşit un periplu spiritual asemănător. Salutări tuturor, „La mulţi ani!” şi să ne revedem sănătoşi în Piatra Neamţ, Sorin Lavric”

Nici Raluca, fiica mea cea mare, n-a putut ajunge, dar a trimis, la rându-i, următorul mesaj, pe care l-a citit sora ei, Teodora:

„Ce vă spune numele de Dan Iacob? Vă gândiţi la inginerul Dan Iacob, la filosoful Dan Iacob, la omul de cultură Dan Iacob? Eu când zic Dan Iacob zâmbesc în colţul gurii şi mă gândesc la tata… un tată complet… inginerul care mă ajuta la matematica mult prea grea pentru „felul meu de fiinţă”, filosoful care îmi explica mitul lui Platon în primul an de liceu, omul de cultură care ar fi câştigat lejer miliardul la „Vrei să fii miliardar?”. Eram fascinată să văd câte ştie şi el, şi mama şi mă gândeam că atunci când voi fi mare vreau să ştiu la fel de multe ca ei…. M-am făcut mare…. nu ştiu la fel de multe ca ei, trebuie să le citesc cărţile de două ori ca să înţeleg mesajul şi totuşi mă regăsesc în trăirile lor, îi simt aproape când le citesc cărţile şi le mulţumesc zâmbind pentru că ştiu că atunci când îmi este dor pot să mai citesc o pagină… şi citesc: “Învaţă să asculţi şi adevărul celuilalt, dar învaţă să-i preţuieşti şi tăcerea. Adevăratele întâlniri au loc în tăcere. Nimeni nu convinge, până la urmă, pe nimeni.

Caută, de aceea, să te însoţeşti cu cei în ochii cărora vezi lucind scânteile adevărului care te luminează şi pe tine. Numai aşa vei putea scăpa de singurătate, numai aşa vei putea trăi frumos”.

Citeam şi pluteam… simţeam cum aceste cuvinte sunt scrise pentru mine şi numai pentru mine… Eram uluită, mă iubea înainte să mă fi cunoscut, înainte să mă fi conceput, nu ştia când urma să apar şi totuşi ştia exact ce să-mi spună. Împletind în mintea mea cuvintele, mi-a rămas întipărit următorul titlul „Scrisoare către primul născut al meu”… şi reciteam şi iar pluteam… şi mă gândeam, cu părere de rău, la a doua născută, care nu are o scrisoare dedicată… iar eu aveam deja patru… Mi-am aruncat privirea pe această scrisoare cu ani în urmă, răsfoind zecile de caiete cu însemnări ale tatei. Când am regăsit-o în carte, am tresărit de bucurie… Sunt patru scrisori şi le-am citit pe toate sub acelaşi titlu; concentrată pe text, am pierdut, bineînţeles, esenţa. Frumos mai scrie tata, ziceam în gând, i-aş recunoaşte stilul dintr-o mie.

Îmi plăcea să-i citesc lucrările, poeziile, pentru că le înţelegeam.

Şi, uite aşa, cum înţelegeam eu poeziile lui, îi deschid cartea într-o zi şi citesc… şi citesc, şi iar zic: frumos mai scrie tata… apoi mă uit pierdută pe pagină… mă eliberez de tot şi, pentru prima dată, citesc fără să mă concentrez, pur şi simplu citesc liber, fără să mă întreb dacă înţeleg sau nu, dacă prind mesajul, fără să analizez. În această stare de deschidere totală mi s-a revelat Ceva. Fiinţa mi s-a umplut de un amalgam de sentimente şi trăiri; nu-mi venea să cred… citeam „Prima scrisoare către cel născut al meu”… nu Scrisoare către primul născut… m-am chinuit mult să înţeleg ce scrie tata, ce filosofie abordează, ce mesaje trebuie să descopăr în paginile lui… dar, până în acel moment, n-am descoperit nimic. De ce? Pentru că nu ştiam să citesc, aveam un handicap… căutam în profunzime, mă grăbeam să înţeleg… şi n-am înţeles nimic.

Căutam printre rânduri fără să realizez că titlul, simplul titlu era esenţa, acel al meu care acum căpătase pentru mine o altă nuanţă. Şi atunci m-am lămurit (a te lămuri, ne aminteşte tata într-un rând, vine de la lamură, de la metalul adus la incandescenţă de foc, spre a se purifica).

M-am lămurit! Omul, i-a spus Nae Ionescu lui Ţuţea, nu înţelege, se dumireşte, se lămureşte. Aşa şi eu, m-am dumirit: nu era vorba de scrisori pentru primul născut, era vorba de scrisori pentru cel născut.

Nu pot descrie în cuvinte ce-am simţit în acele momente… un cuvânt, „cel”, un singur cuvânt m-a dumirit, m-a lămurit… abia atunci l-am înţeles cu adevărat pe tata. Apoi, cu mintea limpede, am recitit cartea, cărţile, şi mi-au plăcut… chiar mi-au plăcut… prin aceste cărţi tata stă de vorbă cu mine când vreau, deşi, fizic, ne despart sute de kilometri. Când am o problemă de viaţă, o nelinişte sufletească, deschid la întâmplare o carte a tatălui meu şi, o să zâmbiţi poate, de cele mai multe ori găsesc un rând, un gând care mă ajută să merg mai departe. Mulţumesc, tată. Acum sunt liniştită pentru ca ţi-am înţeles felul de fiinţă. Am înţeles, tati, am înţeles cu mintea-inimă, cu întreaga fiinţă, exact cum m-ai povăţuit, acum mai bine de un sfert de veac, în scrisori, pe când rătăceam încă printre stele.”

A vorbit apoi Adrian Romila, au cântat trei tineri, a vorbit Viorel Nicolau, directorul editurii Cetatea Doamnei, apoi am vorbit eu, mărturisind despre cele şase trepte ale rugăciuni (a te ruga precum un munte, o floare, o pasăre, ca oceanul, ca Avraam şi ca Iisus) iar la final patru doamne din cadrul Atelierului de teatru-lectură au interpretat piesa Carre de dame. Totul a durat mai puţin de o oră; era deja destul de cald în sală şi n-am vrut să lungesc momentul. Discuţiile au continuat în cupola bibliotecii, la o gustare şi un pahar cu vin. Aici a avut loc şi un spectacol ad-hoc cu versuri, muzică instrumentală, pian, romanţe şi cântece de petrecere. În jurul orei 21:30 am plecat, oprindu-ne, la invitaţia unei bune prietene care m-a sponsorizat şi la apariţia cărţii, pentru a mânca un peşte, la un restaurant cu specific italian. Astfel, am ajuns acasă după miezul nopţii. A fost o seară ca nealta…


Prima scrisoare în legătură cu volumul meu am primit-o de la domnul Florin Mihăescu, discipolul lui Vasile Lovinescu:

24.02. 2010, Bucureşti

Dragă Domnule Dan Iacob

Am primit cartea dumneavoastră, dar vă mulţumesc destul de târziu. La vârsta mea toate ritmurile merg mai încet; totuşi, Slavă Domnului, încă mai sunt pe linia de plutire. Reflecţiile dumneavoastră asupra celor patru „peceţi” sunt importante pentru că se axează, în fond, pe cele patru cicluri umane tradiţionale (cele patru vârste), cu marea deosebire că mersul lor este ascendent în plan spiritual, în timp ce la marea majoritate a oamenilor sunt descendente, planul spiritual, în măsura în care există, nereuşind decât să contracareze decadenţa fizică inerentă spre moarte. Redescoperirea planului metafizic tradiţional nu numai că întăreşte planul religios, dar îi dă o aură de trăire interioară de detaşare şi serenitate pe care sper să le aveţi la vârsta senectuţii. Şi eu am parcurs cele patru etape pe care le-am gândit şi trăit ca „răscruci”, la fiecare întâlnind în mod providenţial un om sau un eveniment ce mi-au influenţat sau chiar mi-au schimbat viaţa. Întâlnirea cu Vasile Lovinescu şi cu opera lui René Guénon („Nel mezzo del camin”) mi-a scurtat perioada poetico-filosofică, pentru că profesiunea inginerească fortuită (de război) nu a avut mare influenţă în viaţa mea. Contactul cu doctrinele tradiţionale şi, mai ales, „convieţuirea” de aproape 25 de ani cu un om de profunzimea spirituală a lui Lovinescu au fost cu adevărat providenţiale, chiar dacă n-am obţinut o iniţiere sufită ce nu se potrivea cu ataşamentul meu profund la ortodoxie. Am obţinut în schimb o iniţiere ortodoxă bizantină, mai degrabă virtuală, chiar dacă am încercat s-o fac efectivă. Deşi după moartea lui Lovinescu nu mai credeam, am întâlnit totuşi un om pe care nu-l mai aşteptam, în persoana de excepţie a arhimandritului Andrei Scrima, care m-a întărit în aspectele ezoterice ale ortodoxiei şi în cele simbolice. El m-a încurajat şi ajutat în cunoaştere şi meditaţie, având ca bază scara liturghiei. S-a adăugat de curând opera sfântului Isaac Sirul, de o spiritualitate intelectuală neobişnuită, care-mi susţine ritmul rugăciunii. Acum aştept să mă atingă „vibraţia” aripei îngerului păzitor, dacă voi fi vrednic de ea. Nu mai scriu cărţi şi, în afară de articolele cu care susţin Cenaclul şi Caietele Hyperion, nu mai particip la nicio întâlnire fie şi religioasă, afară de participarea la pomenirea anuală a lui Vasile Lovinescu, unde de altfel ne-am şi întâlnit.

Restul, cum spune un personaj drag sufletului meu, va fi în curând tăcere. Îl rog pe Bunul Dumnezeu să mă ajute la această ultimă răscruce!

Cu mulţumiri deosebite pentru cartea dumneavoastră şi cu doriri de bine pentru doamna dumneavoastră,

Florin Mihăescu

P.S. Dacă vă mai lipsesc din cărţile publicate de mine, scrieţi-mi să vi le trimit.


Bilanţ lăuntric în neodihnire

E o îndrăzneală în contextul lumii actuale – o peşteră a lui Platon în care oamenii sunt întemniţaţi de propriile gânduri şi nu mai ştiu care sunt adevăratele valori (crezând că lumina e umbra pe care o zăresc ochii lor tulburi) – să fii diferit şi să destrami întuneric după întuneric pentru a ajunge la Adevăr, Cale, Viaţă. Şi nu e de ajuns doar să descoperi „ieşirea” din peşteră, să te regăseşti şi să trăieşti minunea; e poate prea puţin. Dar atunci când propria fiinţă e înveşnicită în filele unei cărţi, iar omenirii i se strigă adevărul, atunci clepsidra vremii nu mai cunoaşte uitarea şi viaţa unuia îşi pune „pecetea” peste atâtea alte vieţi, deşi Viaţa (El – Alfa şi Omega) a pecetluit – la început de zbor – acea fiinţă. O astfel de carte, în care omul îşi pune amprenta asupra vieţii şi invers, este volumul autobiografic al scriitorului Dan Iacob, intitulat Pecetea, apărut în 2010 la editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ.

O carte sau o viaţă, cum vrei să-i zici, menită să rămână gând etern, profund, o înşiruire de stări, de lecturi, de întâlniri cu personalităţi ale culturii româneşti, o continuă căutare a propriului eu din perspectiva unui neodihnit de fiinţă (aşa cum îi place să se numească), Dan Iacob. Cu atenţia permanentă pe care o acordă mişcărilor lăuntrice, Dan Iacob prezintă (la pragul vârstei de 50 de ani) o latură spirituală a fiinţei umane, parcurgând un itinerar, o iniţiere, evoluţie în timp şi spaţiu prin intermediul poeziei, filosofiei, religiei şi tradiţiei, patru peceţi sau amprente asupra vieţii. Dacă ar fi să vorbim de o relaţionare între cele patru peceţi, se observă, adâncindu-te în cugetare, acea legătură a unui lanţ trofic; una o naşte pe alta, trăieşte din cealaltă, o continuă pe cealaltă. Poeticul revarsă din simţire, din inimă şi e născut prin sine din necesitatea spiritului şi nu a intelectului de a se manifesta. Odată izvorât, poeticul naşte idei şi spulberă concreteţea raţionalului, pune întrebări şi astfel dezvoltă filosoficul care, condus pe o cale mai întâi a raţiunii, apoi a intuiţiei şi a revelaţiei, transcende spre simţirea sacrului, divinului. După cum scrie Geta Angheluţă într-un manuscris trimis scriitorului, viaţa nu are nevoie de Dumnezeu; ea este însuşi Dumnezeu. Dar religiile au apelat la această formă concretă, la această instanţă supremă care e Dumnezeu, la care să se poată recurge când totul s-a prăbuşit. Din această concretizare se nasc formele de ritual ale religiei care duc spre tradiţie, spre orizontul tradiţional ce se lărgeşte în ariile simţirii unei naţii.

Prima pecete de pe viaţa omului Dan Iacob, de pe fiinţa lui este cea poetică, izvodită la începutul anilor ’80, în anii tinereţii. Despre aceste versuri însuşi scriitorul afirmă izvorul lor ca fiind sufletul în căutare de sine, străbătând realul, iubirea, dorinţa, aşteptarea,

regăsirea. În această căutare de sine, sufletul său stârneşte întrebări ce se răsfrâng în pecetea filosofică. Începe astfel o regândire a lumii de la elementele ei definitorii (materie-spirit), un traseu iniţiatic în care nu se mulţumeşte să ia act de simpla prezenţă a lucrurilor, fenomenelor şi tocmai în aceasta stă tăria de caracter şi neînfricarea. Şi dacă pe plan filosofic se adânceşte în personalităţi precum Baruch Spinoza, nu rămâne aici, ci, căutând, înţelegând, îşi creează un Spinoza al lui.

Constantin Noica, filosoful de la Păltiniş, este un altul pe care şi-l creează în sine, de la care învaţă secretul transformării posibilului în real: a fi tu însuţi întru posibil. Tot de la acesta învaţă semnificaţia cuvântului împreună, de a trăi împreună cu cineva dincolo de barierele fizicului.

Pecetea religioasă este cea definitorie pentru personalitatea lui Dan Iacob, care se răsfrânge peste toate celelalte şi aceasta pentru că vine dintr-o trăire profundă şi o simţire a sacrului. Scriitorul nu rămâne

doar la a lua act de prezenţa divinului, ci prin spiritul golit se lasă locuit de Dumnezeirea care, nefiind pusă la îndoială, se revelează. În nevoia de odihnire a acestei laturi a fiinţei sale, acesta ajunge în locuri de o profundă încărcătură de Duh, precum Aiudul, Athosul, intră în rezonanţă cu mari oameni, ca părintele Nicodim Grosu, părintele Iustin Pârvu şi alţii cu ajutorul cărora îşi completează traseul său iniţiatic în tainele vieţii, în probleme ale existenţei pe care puţină parte din umanitate are măcar timp să le gândească.

Astfel, unei vieţi care ajunge la cugetarea şi apoi la înţelegerea unor astfel de lucruri, i se imprimă încă o pecete, cea a orizontului tradiţional. Acest orizont vine din cunoaşterea oamenilor, cât şi a locurilor prin care şi-a trecut fiinţa şi aduce în lumină munţi ca Ceahlăul, situat în lume şi în infinit, sau oameni precum Vasile Lovinescu, un puternic revigorant al tradiţiei româneşti. Printre citate ale unor mari gânditori, versuri profunde şi subtitluri care atrag prin formă şi fond, descoperi un om sensibil, matur, dar neuitând să practice actoria în scris. Modul de raportare la realitate, la prezent, îndeamnă la o regăsire a eului, o încercare de conştientizare a importanţei pe care o are trăirea cu toată fiinţa a fiecărei clipe din viaţă. Căci, după cum afirmă scriitorul, nimic nu vine din afară, dacă nu vine şi din tine. Sintetizat într-o imagine vizuală – perceptibilă cu ochii inimii şi ai minţii –, dă impresia unui nebun înţelept, ca şi bufonul din Regele Lear. Nebunie pentru lume, pentru cei care nu pătrund în tainele spiritului, dar totodată înţelepciune datorată interogaţiilor esenţiale pe care autorul le exprimă. Dincolo de a fi o carte autobiografică, e un avertisment – ecoul propriei sale existenţe într-o lume profană – menit să reamintească faptul că omul este suflet, minte şi trup. Dan Iacob invită prin acest volum la meditaţie, la introspecţie, la analiză, la o altfel de trăire.

Cu sufletul risipit undeva printre rânduri, rămas undeva să cugete la cele ce lectura cărţii îl îndeamnă, suntem martori ai neodihnirii de fiinţă în care fiecare dintre noi se regăseşte (dacă nu ai descoperit încă, citind această carte vei afla aceasta). …E alegerea ta, suflete, să rămâi în propria-ţi umbră sau să te eliberezi din peştera lui Platon şi să devii tu însuţi, să afli Calea şi să-ţi faci un bilanţ lăuntric – cu inima oglindindu-se în cartea aceasta, cu inima pecetluită de căutarea odihnirii

(Articol semnat de Georgiana Ploscaru şi Mihai Mihăilă, apărut în revista Colegiului de Informatică din Piatra Neamţ)


Plimbare printr-o carte-grădină

Probabil că vi s-a întâmplat de multe ori să priviţi cu scepticism o carte care vi se oferă din partea unui autor despre care nu ştiţi mai nimic, apărută la o editură mică, de provincie. O astfel de carte are puţine şanse să fie deschisă. Şi totuşi, asemenea cărţi pot fi adevărate revelaţii. Astfel mi s-a întâmplat şi mie cu volumul nemţeanului Dan Iacob, Pecetea (Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ, 2010). L-aş numi carte-grădină, pentru că strânge între coperte texte de o diversitate copleşitoare (pagini confesive, epistolare, poezie, eseu filosofic, însemnări de călătorie), dar şi pentru că lectura sa e odihnitoare ca o plimbare printr-un colţ înverzit. E ca o haină făcută din petice, doar că peticele sunt toate din stofe scumpe, bine alese, şi împreună alcătuiesc un acoperământ de sărbătoare.

M-a uimit accentul pus pe orientarea altruistă a autorului către cititor, orientare născută din dorinţa de a-l bucura pe celălalt cu rodul gândirii, căzând în plan secund orgoliul creator. Apropiindu-se de împlinirea a 50 de ani, Dan Iacob şi-a întors pe dos buzunarele vieţii şi frânturile de înţelegere sapienţială strânse până acum le-a cuprins în acest volum, care dă seamă de parcursul întemeierii sale fiinţiale prin lectură, prin cultură. El este unul dintre fericiţii condeieri care au găsit o formulă proprie, chiar dacă influenţată oarecum de gândirea lui Noica, prin care să-şi exprime stările esenţiale ale umanului: odihnirea de Fiinţă (starea celui ignorant faţă de imperativele realizării spirituale, care le eludează prin plăcerile epidermice, atât de la îndemână faţă de durerosul efort de căutare a esenţelor), neodihnirea de Fiinţă (starea de febrilă căutare a celui care e conştient că menirea umanului e desăvârşirea întru Fiinţă), odihnirea în Fiinţă (starea apoteotică a celui care a devenit Fiinţă). Propun următorul fragment drept configurare a acestei teze filosofice ce se insinuează în toate paginile cărţii, fie că e vorba de întâlniri cu pustnici sau mari duhovnici, de poezii scrise în jurul vârstei de 20 de ani, de comentarii asupra Evangheliilor sau asupra operei lui Spinoza sau asupra relaţiilor dintre bărbat şi femeie etc.: Omul, prin natura sa, tânjeşte după odihnirea de Fiinţă, iar eliberarea de eu înseamnă angajarea pe un drum ce presupune a face contrariul decât ceea ce eul ne îndeamnă să facem. Setea de odihnire de Fiinţă sădită în noi poate fi transmutată în neodihnire de Fiinţă care culminează cu odihnirea în Fiinţă, numai prin accederea la conştiinţa de sine, prin pierderea eului. Somnul, actul sexual, beţia, sărbătorescul, iubirea (ca patimă, aş preciza, n.n.) sunt căile ce i-au fost hărăzite omului spre a se odihni de Fiinţă. Afirmaţia i-au fost hărăzite omului spre a se odihni de Fiinţă poate părea contrariantă dacă nu precizăm faptul că, dincolo de aproprierea diverselor sisteme filosofice, gândirea lui Dan Iacob se raportează fundamental la învăţăturile Scripturilor (Vechiul şi Noul Testament). Astfel, potrivit Facerii, după alungarea din raiul odihnirii în Fiinţă – sintagmă a autorului –, Dumnezeu a dăruit omului prin epidermă un mijloc de a-şi ispăşi greşeala prin moarte, având astfel posibilitatea de a se ridica din nou la statutul de fiu al Său, dar şi posibilitatea de a rămâne la un stadiu inferior, de neconştientizare a chemării sale. Referitor la creaţia omului, Dan Iacob are o interpretare prea frumoasă pentru a mai fi chestionată sub aspectul canonicităţii: Poate că povestea biblică a expiraţiei divine care insuflă viaţa primului om făcut din pământ trebuie înţeleasă mai ales în momentul anterior, al inspiraţiei. Întâi a inspirat Dumnezeu felul de fiinţă al planetei Pământ, spre a crea o suflare de viaţă care, dincolo de scânteia divină, să poarte pecetea acestui colţ de rai.

Astăzi se declară ortodox şi admiră mari duhovnici şi pustnici ai acestei ramuri a Creştinismului, dar în unele texte din prima tinereţe s-a lăsat sedus de teze, idei cu totul străine acesteia, cum ar fi posibilitatea dispariţiei sufletului odată cu moartea trupului, înţelegerea sufletului ca produs al evoluţiei materiei, sub influenţa, în special, a filosofiei lui Spinoza. Faptul s-ar putea explica prin aşezarea timpurie a autorului în familia filosofilor, sceptici prin esenţa naturii lor mereu interogatoare şi fără apetit pentru acceptarea dogmelor. De altfel, partea a doua a cărţii sale, A doua pecete: orizontul filosofic, este un excelent capitol de introducere în filosofie, extrem de util prin fixarea unor noţiuni, dar care are şi formulări originale, unele chiar apoftegmatice: Omul este suflet, minte şi trup, iar iubirea are aceste trei verigi:

  • sufletul, care dă prietenia,
  • mintea, care dă respectul,
  • trupul, care dă dorinţa.

Dan Iacob a înţeles să îşi asume statutul de creator în mod deplin, depăşind nevoia dureroasă de receptor în transmiterea mesajului cultural: Cât din ceea ce ai creat va reverbera în ceilalţi ţine de o alchimie de care nu mai suntem noi răspunzători. O floare îşi răspândeşte parfumul, un pom îşi oferă rodul, chiar dacă nu-i nimeni care să se bucure de el. Fac aceasta pentru că altfel n-ar putea merge mai departe, n-ar mai putea rodi. Printre rândurile acestui volum se simte conştiinţa autorului de a fi fost privilegiat cu întâmplarea unor întâlniri esenţiale: l-a cunoscut pe Noica, are relaţii strânse cu discipoli ai lui Vasile Lovinescu, a cunoscut pustnici şi călugări înduhovniciţi şi alte personalităţi cu care a corespondat, a citit opere fundamentale ale filosofiei şi literaturii universale, a călătorit de mai multe ori la Muntele Athos. Cu alte cuvinte, a căutat în permanenţă să-şi adape setea de creaţie, de Fiinţă, din cât mai originare surse.

Pecetea, prin cele patru părţi ale sale (Prima pecete: orizontul poetic; A doua pecete: orizontul filosofic; A treia pecete: orizontul religios; A patra pecete: orizontul tradiţional), la care se adaugă pagini de jurnal, este rodul preocupării unui om de a-şi trăi viaţa în mod optimal, oferind semenilor câştigul său adunat din propria experienţă, dar şi din înţelepciunea unor opere fundamentale. Este declaraţia de iubire a lui Dan Iacob pentru aproapele său şi pentru zestrea spirituală a umanităţii.

(Raluca Şerban-Naclad, doctor în filologie)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.