Biruit-au gândul

Începând cu 1979, am aşternut pe hârtie experienţele de gândire ce mi le-au adus anii tineri, parte din ei trăiţi într-un centru universitar, la o facultate pe care nu o simţeam a mea. Aveau să se adune, zi după zi, fişe de lectură, însemnări, încercări de limpezire a gândului propriu, în umbra marilor zei ai cugetării. Curgerea vieţii a fost, pentru mine, dincolo de ceea ce se poate trece într-un curriculum vitae, căutare de sine, căutarea acelui Ceva ce e în noi mai adânc decât noi înşine, căutare care a împrumutat, de cele mai multe ori, haina cuvintelor.

Anunţată de zecile de pagini şi fixată, într-o primă formă, în eseul „Tema fiinţei şi poema Luceafărul” (1985) setea de a înţelege s-a concretizat, după redactări succesive, în eseul „Neodihnirea de Fiinţă”, ce a văzut lumina tiparului în anul 2001, la o editură din Piatra Neamţ.

Trăirile pe care mi le-a adus anul 2003, mi-au revelat, la un moment dat, firul roşu în stare să dea consistenţă, ordine, sutelor de pagini adunate în timp. Am reluat caietele pe care, începând cu primăvara anului 1986, am transcris materialul ce se adunase începâd cu anul 1979, şi pe cele în care am continuat însemnările, cu intermitenţe, până în prezent. Paginile acoperă un sfert de secol şi mi s-a părut că ele merită să stea, şi numai pentru o clipă, sub privirea cititorului interesat de aventura unei încercări sub semnul lui a fi, într-o lume guvernată de a avea.

Volumul pe care-l propun are două părţi:

• „Lasă-te locuit” – pagini de jurnal
• „Neodihnirea de Fiinţă” – eseu

Textele selectate ce dau consistenţă primei părţi au fost prezentate în curgerea lor, în încercarea de a contura preocupările pe care le-am avut, dincolo de întâmplările vieţii de zi cu zi, preţ de un sfert de veac. Multe rânduri au trebuit, spre a nu forţa îngăduinţa cititorului, lăsate deoparte; sper că am reuşit, din aşezarea fiinţei mele de aici şi de acum, să fac, dincolo de subiectivismul inerent oricărei alegeri, o selecţie care să poată da seamă de ceea ce a însemnat neodihnirea mea de fiinţă. Cu această carte simt că se încheie un capitol important al vieţii şi că, abia acum, ajuns la nivelul ordinii, mă simt în stare să intru, după vorba lui Noica, atât de drag inimii mele, în buna devenire, mă simt în stare să mă las locuit de iubirea care mişcă sori şi stele, iubire al cărei semn, coborât printre noi, este bucuria.

Dan D. Iacob
August 2004, Piatra Neamţ

Nimic nu vine din afară dacă nu vine (şi) din tine

„Cel ce a căutat lumea, a găsit lumea; să lase lumea”.
Evanghelia după Toma

Modul autentic de existenţă a omului în lume este cel creator. Când spunem om creator nu ne gândim doar la creatorii de cultură şi civilizaţie în accepţiunea clasică a termenilor, ci la orice angajare umană care nu vizează interesul propriu ci vine să-l smulgă pe om din puţinătatea eului, a trupului, dezmărginându-l în creaţie. La acest nivel al dezmărginirii, observă Constantin Noica, a creşte cu luminată grijă un copil (până la a fi gata să-ţi dai viaţa pentru el), a-ţi cultiva petecul de pământ ori de înzestrare cu gândul mai mult la roadă, la bucuria de a vedea împlinirea rodului decât la cantitatea aducătoare de profit, a trăi în orizontul înţelegerii lumii, pentru „a şti” iar nu pentru „a avea”, toate acestea fac parte din lotul culturii. Mulţi, observă filosoful, se refuză unei asemenea vrednicii şi învredniciri, pentru că nimic nu vine din afară dacă nu vine şi din tine. Religiile, gravitează în jurul lepădării de sine (de egosim, orgoliu, de patimile ce-ţi neodihnesc trupul şi sufletul), dar această lepădare poate fi făptuită, când nu ai acces la dimensiunea religiei, prin cultură, ori prin acel „sfânt noroc străbătător durerii”, care este iubirea. Iubirea, aşa cum ne spune Apostolul Pavel în prima epistolă către Corinteni, este îndelung răbdătoare, plină de bunătate, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

Iubirea dintre un bărbat şi o femeie duce la odihnirea de Fiinţă, dar ea îi vindecă pe îndrăgostiţi de orgoliu, de mândrie; preluată de tradiţiile mistice, de religia creştină, în taina căsătoriei, ea deschide drumul către lepădarea de sine, spre a te întâlni cu Dumnezeu. Iubeşte, afirma Sfântul Augustin, şi fă ce vrei; când iubeşti cu adevărat nu poţi face decât ce te îndeamnă iubirea. Iar iubirea, pe treapta ei cea mai înaltă, este iubire de Dumnezeu. În acelaşi timp cultura, în orice sens al ei, nu poate fi făcută fără iubire. A fi om înseamnă a fi creator, a trimite dincolo de tine însuţi, a lucra pentru veşnicie. Iar dacă eşti un neodihnit de fiinţa lumii ori a Creatorului ei, dacă ai o anume structură de gând şi simţire, poţi încerca să faci cultură în sens mai înalt, să creezi artă, ştiinţă, filosofie, sau poţi încerca să te creezi pe tine însuţi.

Aşa cum Fecioara Maria nu l-a născut pe Dumnezeu în Sine, ci pe Dumnezeu unit cu natura umană, creatorul autentic nu naşte în creaţia sa Adevărul ci Adevărul unit cu natura umană. În creaţie, Adevărul poartă pecetea omului, a epocii sale, a ariei spirituale din care face parte.

Pentru creatorul autentic, creaţia este un mod al rugăciunii.

La sfârşitul veacurilor, Dumnezeu va crea un cer nou şi un pământ nou; nu din nimic, ca la început, ci din cerul şi pământul existente. Când „degetul Lui” va atinge Creaţia, spre a o transfigura, ceva din zbuciumul creator al omului va fi eternizat: un crâmpei din muzica versului eminescian, altul din sculptura lui Brâncuşi, din gândirea părintelui Stăniloae, din vraja cuvântului lui Noica ori din creaţiile mai marilor spiritului de pretutindeni. Ştiut sau nu, orice creator tânjeşte la această eternizare şi în vederea ei îşi consumă nodihnirea. („Ah, atuncea ţi se pare / Că pe cap îţi cade cerul / Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul”). Trupurile morţilor, viilor, vor fi transformate în trupuri nestricăcioase, întru Judecata de Apoi. Iar dacă cei mulţi vor fi judecaţi având sufletele unite cu trupurile în care au trăit, este firesc să ne gândim că cei care s-au învrednicit a fi creatori vor fi judecaţi împreună cu sufletele şi trupurile nestricăcioase de sunet, de cuvânt, de culoare, ale creaţiilor lor, aşa cum cei ce s-au creat pe ei înşişi vor fi judecaţi după treapta ontică la care au ajuns. În acest sens credem că vorbea Constantin Noica de un Dumnezeu al culturii la a cărei Judecată vom fi chemaţi. Avem credinţa că Judecata Fiului va fi întreită: a omului vieţuitor, a omului creator, a omului ce s-a creat pe sine.

Cum şi cât din demersul acestor pagini va ajunge la cititor, ţine de o alchimie a sufletului de care nu mai suntem răspunzători. Întâlnirea cu o carte, cu sufletul, lăsat în cuvânt, al celui ce a scris-o, stă sub semnul a ceea ce vine din tine să împlinească înţelesurile, sensurile, adevărurile pe care cuvintele singure nu le pot exprima. O experienţă tălmăcită între coperţile unei cărţi îşi aşteaptă descoperitorii, îi aşteaptă pe cei născuţi din acelaşi zeu cu autorul. Stăm, cu toţii, în faţa a mii de cărţi cuprinzând viaţa şi gândurile oamenilor, trecute în cuvânt spre a le fi de folos oamenilor. Stăm în faţa a mii de cărţi care, fiecare, îşi apără adevărul. Să nu uităm că, ştiut sau nu, venim, cu viaţa noastră, să întruchipăm câte o pagină din ele.

Nimic nou sub soare

La un maestru a venit într-o zi un gânditor dornic de a pătrunde tainele Zen-ului. Maestrul l-a invitat la o ceaşcă de ceai pe care a umplut-o până la refuz.
– Este plină! Nu mai încape nici o picătura, a observat gânditorul.
– Asemenea ei şi dumneata eşti plin de propriile-ţi opinii şi speculaţii. Cum aş putea să mai torn ceva din Zen, când ţi-ai umplut singur ceaşca până la refuz ?

Este păgubitor dacă, scriind cărţi, ne umplem până la refuz ceaşca fiinţei cu propriile noastre gânduri; e şi mai păgubitor dacă încercăm să umplem şi ceştile altora cu gândurile, opiniile, obsesiile noastre. O carte trebuie să fie o fereastră deschisă, să trimită dincolo de ea însăşi, în infinitul spiritului, să nască întrebări celui ce o citeşte, să fie o punte între oameni.

Pentru noi, puntea între oameni este neodihnirea de fiinţă (Fiinţă) iar oamenii se împart în trei categorii (vieţuitori, creatori şi de sine creatori), fiecare neodihnindu-se de felul lui de fiinţă.

Pentru noi, omul ce s-a creat pe sine – odihnitul în Fiinţă – este fiinţa atinsă, Adevărul coborât la nivelul omului. Odihnirea în Fiinţă este treapta cea mai de sus a scării pe care omul o urcă spre cer, ajungând la binecuvântarea unirii harice cu divinul şi dobândind puterea să binecuvânteze pe ceilalţi; binecuvântarea este singurul ajutor real pe care-l poţi primi de la un semen al tău.

Treptele de dinaintea ei sunt ale omului creator. La acest nivel intră în joc fiinţa creaţiei, neodihnirea, odihnirea şi imposibilitatea odihnirii de ea.

Pe treapta de jos a scării îl găsim pe omul vieţuitor. El nu ştie de divin, nici de universul creaţiei, vieţuind în neodihnire de fiinţa secundă (socialul) şi de reflexele pe care această fiinţă le are în el însuşi. (instinctele, patimile, orgoliul, avariţia, ura, voinţa). Lumea omului vieţuitor este una fără ferestre, fără transcendent. Abia creatorul începe să ridice ochii spre cer, în vreme ce omul care s-a creat pe sine trăieşte permanent în timpul sacru (timpul liturgic pentru creştini). Creatorul (artistul, omul de ştiinţă, filosoful, teologul) ştie de Fiinţă, vorbeşte despre Ea, dar nu-i este dat să se odihnească în Fiinţă ci numai în creaţia ce poartă înlăuntrul ei nostalgia Fiinţei.

Cultura este luptă, neodihnire de Fiinţă, în timp ce închinarea, rugăciunea sunt întru odihnă, porţi către odihnirea în Fiinţă. Cultura este spre Duh, închinarea este în Duh. Pe treapta lor cea mai de sus, atât cultura cât şi închinarea, sunt întru Duh, întru însemnând în şi înspre. În acest sens Rafail Noica vorbeşte de „cultura duhului”. În exprimarea lui Lucian Blaga cultura nu-i decât lupta omului, în timp, cu cenzura transcendentă. Prin cultură, omul are şansa de a-şi clădi o nouă fiinţă ; eşti, în ultimă, instanţă, ceea ce iubeşti.

Cel care se roagă se predă pe sine şi toate ale sale, (între care şi cultura) Duhului care-l răpeşte. El are acces la fericire, căci este sărac cu Duhul, are acces la odihnirea în Fiinţă, după cuvântul Mântuitorului : „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”.

Celelalte fericiri amintite în „Predica de pe Munte” relevează alte modalităţi de a avea acces la odihnirea întru Fiinţă: darul lacrimilor, blândeţea, însetarea după dreptatea lui Dumnezeu, milostenia, inima curată, făurirea păăii, începând cu pacea lăuntrică. Drept aceea, „fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”. Cu aceste cuvinte se încheie „Predica de pe Munte”. Hristos, nu se dă pe sine ca model suprem ci, ca un adevărat Mijlocitor, trimite la Tatăl ceresc ca suprem model de desăvârşire, de bunătate iar după Înviere, la întâlnirea cu Toma necredinciosul, adaugă celor nouă Fericiri pe a zecea: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”.

Pentru noi odihnirea în Fiinţă dă măsura omului şi nu creaţia, Adevărul ce ia chip de om (chipul sfântului) şi nu căutarea lui, care adesea poate cădea pe treapta rătăcirii. Reflecţia despre sfinţenie, afirma Gabriel Marcel, este veritabila introducere în ontologie, în oglindirea a ceea ce Este. Creaţia îşi merită cu adevărat numele în măsura în care nu este un scop în sine ci expresie a experienţei de transformare lăuntrică a creatorului, întru odihnirea în Fiinţă. Dacă Dumnezeu nu ar comunica cu Creaţia sa, atunci omul ar fi Dumnezeul Creaţiei.

Omul arhaic, s-a spus, vorbea cu Cosmosul, omul Evului Mediu vorbea cu Dumnezeu, iar omul modern (şi mai cu seamă cel postmodern), vorbeşte cu el însuşi. Pentru noi, cele trei tipuri umane conturate mai sus coexistă, una sau alta din epoci aducând în prim plan un anumit tip de om, ce copleşeşte pe celelalte. Dacă astăzi sunt pe planetă foarte mulţi oameni vieţuitori, ce vorbesc numai cu ei înşişi, nu înseamnă că stirpea oamenilor ce vorbesc cu Dumnezeu (cu Creatorul) sau a celor ce vorbesc cu Cosmosul (cu Creaţia) a pierit. Fiecare intră în rezonanţă cu neodihnirea ce răspunde cel mai bine structurii lui de gând şi simţire, felului său de fiinţă. Nimic nu vine din afară, dacă nu vine şi din tine.